Familia în societatea românească – reprezentare socială şi responsabilităţi
Studiile de specialitate demonstrează faptul că, familia reprezintă pentru români acel aspect al vieţii, care le oferă cea mai mare satisfacţie (Popescu, 2009).
Familia a constituit de-a lungul timpului, un reper de stabilitate în viaţa individului, fiind percepută ca o instituţie care prezervă valorile, tradiţiile şi cultura unei naţii. Dar, din păcate, ca şi majoritatea instituţiilor din socialul românesc contemporan, familia, ca şi instituţie, are permanent de suferit. Deoarece, pe de-o parte avem de-a face cu o neîncredere generalizată în instituţii, iar pe de altă parte, cu un nivel al încrederii în proprii semeni, aflat într-o permanentă scădere. De asemenea, nivelul maxim de expunere în mass-media mondenă şi de ştiri, al problemelor şi situaţiilor „picante” din familiile „vedetelor” de tot felul şi chiar din familiile oamenilor obişnuiţi (contra cost sau din nevoia de a se afla cu orice preţ în centrul atenţiei), reprezintă un factor de destabilizare a familiei.În ceea ce priveşte dimensiunea familiei tradiţionale, aproape că nu mai contează în societatea actuală.
Cu toate acestea, familia se păstrează în topul satisfacţiei romanilor, chiar din cauza tarelor socialului contemporan: dificultăţile economice şi capitalul social redus, ca urmare a neîncrederii în forţele proprii şi în ceilalţi, dependenţei, „neajutorării învăţate” şi asumării rolului de victimă de către o parte semnificativă a populaţiei.
Psihologul Diana Vasile, consideră că familia reprezintă „unul din factorii de echilibru ai persoanei, poate chiar cel mai important” (Vasile, 2008, pg. 64).
Familiei i-au fost recunoscute două responsabilităţi majore: a naşte biologic şi a „naşte psihologic” copilul (Aubertel, 2000). Naşterea biologică, în condiţiile societăţii actuale reprezintă un potenţial traumatizant mai redus, dar nu trebuie uitate dificultăţile generate de subfinanţarea şi corupţia cere afectează sistemul medical, existând destul de mulţi copii traumatizaţi încă de la naştere. Otto Rank a sugerat că „prototipul tuturor anxietăţilor este trauma naşterii”, deoarece copilul, în pântecul mamei se simte în siguranţă, fiecare nevoie fiindu-i satisfăcută instantaneu. Dar, la naştere „organismul se trezeşte subit împins într-un mediu ostil, sistemul nervos al noului născut, imatur şi nepregătit, estebombardat cu stimuli senzoriali intenşi şi diverşi. Trauma naşterii, cu tensiunea ei şi cu teama că instinctele Sinelui nu vor mai fi satisfăcute este prima experienţă a persoanei” (Sima, 2004, pg.179-1980). De asemenea, studiile lui Stanislav Grof legate de traumele perinatale, demonstrează că acestea pot sta la baza unor probleme în dezvoltarea adultului, mai ales atunci când traume ulterioare vin şi se adaugă uneia sau mai multor traume perinatale. Dar cea care implică apariţia celor mai multe traume este „naşterea psihologică”, acestea fiind generate de stiluri parentale disfuncţionale (învăţate de mulţi părinţi din propriile familii de origine sau dezvoltate sub impactul devastator al socialului contemporan – generator de frică, instabilitate, stres şi traume emoţionale multiple).
Principalele funcţii ale familiei, roluri şi funcţii parentale
Există mai mulţi autori care au descris funcţiile familiei, dar mă voi rezuma la două abordări: din perspectivă psihologică cea a Dianei Vasile şi din perspectivă sociologică a Mariei Voinea. Din ambele perspective se desprind trei funcţii principale: de socializare, de solidaritate şi economică.
Voi începe cu funcţia economică, deoarece este foarte importantă, asigurând baza pentru posibilitatea de a fi îndeplinitre celelaltre două, presupunând asigurarea resurselor material-financiare necesare existenţei familiei (locuinţă, hrană, obiecte de strictă necesitate etc). Dacă această funcţie este realizată, cel puţin la un nivel cât de cât decent, atunci familia are posibilitatea să se centreze şi pe îndeplinirea celorlalte funcţii (Voinea, 1993). De asemenea, poate conduce la satisfacerea trebuinţelor necesare supravieţuirii.
Funcţia de socializare, reprezintă transmiterea către copil (cu scopul de a fi asimilate de către acesta) a atitudinilor, valorilor, principiilor şi modelelor de comportament (Vasile, 2008). Această funcţie se corelează şi cu perceperea de către viitorul adult a familiei ca şi instituţie, responsabilă cu prezervarea valorilor. Prin funcţia de socializare este dezvoltată valoarea individului, care-i determină locul în ierarhia socială şi morală a societăţii. Valoarea personală, se află astfel, în strânsă legătură cu valoarea pe care aceata o acordă umanului în general (semnificaţia profundă, interioară a fiinţei, raportată la sistemul de valori dobândite în urma educaţiei din familie şi din mediul social). Valorile reprezintă „realităţi latente, interioare indivizilor, însă puternic determinate social” (Popescu, 2009, pg. 77). Semnificaţia ineriorizării valorilor pentru persoană este deosebit de importantă, deoarece prin acţiunea valorilor asupra Eului, se formează Supra Eul moral şi spiritual (ca depozitar al valorilor şi normelor morale, cu ajutorul căruia persoana îşi elaborează propriile atitudini, sentimente şi comportamente, sub imperiul unor conduite morale).
Dar nu trebuie să uităm că „valoarea satisface o dorinţă sau o trebuinţă umană şi corespunde unor atitudini sufleteşti şi morale ale persoanei, care se formează şi se desăvârşeşte prin interiorizarea valorilor” (Enăchescu, 2008, pg. 49). Iubirea se află printre valorile umane fundamentale, fiind în acelaşi timp nevoie/trebuinţă (atât la copil cât şi la adult), precum şi dorinţă/aspiraţie spirituală (la persoana aflată în procesul individuaţiei). Tudor Vianu spunea că orice morală „se înrădăcinează în nevoia de a iubi, de a simpatiza cu semenul”, iubirea fiind o „trebuinţă sufletească, căreia valoarea etică îi răspunde”. Din acest punct de vedere, dacă funcţia de socializare a familiei este deficitară sau inexistentă, Supra Eul adultului în devenire nu se dezvoltă, iar acesta va avea atitudini, sentimente şi comportamente imorale sau amorale, concretizate în vicii de tot felul, perversiuni, acte de violenţă, ură, invidie, răzbunare etc.
Funcţia de socializare influenţează şi stilul parental, prin gradul de control psihologic exercitat asupra copilului (se referă la încercările de control care influenţează dezvoltarea psihică şi emoţională a copilului, prin utilizarea de practici precum: inducerea vinei, retragerea dragostei, umilirea – Ciobâncan, 2012).
Conform unor studii efectuate de Peter Riedesser şi Gottfried Fischer, apar două fenomene: de suprasocializare sau de subsocializare. Suprasocializarea corespunde stilului parental autoritar, cu un tip de educaţie excesiv de sever, rigid şi restrictiv, prin care „vitalitatea personalităţii copilului este reprimată”, iar atunci când apar şi pedepsele corporale avem de-a face cu un „stil educaţional traumatic”, în urma căruia „ia fiinţă personalitatea nevrotică clasică, din cauza refulării exagerate a impulsurilor vitale” (Riedesser, Fischer, 2007, pg. 21). Subsocializarea apare atât la copiii supraprotejaţi (stil parental protectiv) sau răsfăţaţi, dar şi la cei neglijaţi (stil parental neimplicat) şi generează o serie de probleme dezadaptative: probleme de siguranţă, stabilitate şi de imaturitate a Eului; lipsa empatiei, deficit de rezonanţă afectivă, imaturitate afectiv-emoţională, lipsă de înţelegere a normalor sociale şi a reciprocităţii sentimentelor, probleme de intimitate.
Dacă funcţia de socializare nu este îndeplinită de către familie, va fi afectată şi funcţia de solidaritate, deoarece manifestarea sentimentelor de afecţiune (iubire) pentru copil, se realizează în funcţie de personalitatea părinţilor, care include şi componenta Supra Eului moral şi spiritual. Iar părinţii deficitari la acest capitol, nu vor putea asigura nici funcţia de socializare, nici pe cea de solidaritate, chiar dacă o asigură pe cea economică.
Funcţia de solidaritate se manifestă în cadrul familiei prin sentimentele de afecţiune, iubire faţă de copil. Acesta învaţă astfel, ce înseamnă sentimentul de apartenenţă, de încredere, respect, întrajutorare, asigurându-i acoperirea trebuinţei de stabilitate (siguranţă) şi nevoia de intimitate (ambele stând la baza stilului de ataşament – care determină modelul de relaţionare al adultului cu ceilalţi). „Dimensiunea afectivă a familiei este dată de relaţia afectivă cu mama şi tatăl, reprezentând modelul de bază al dezvoltării sentimentelor faţă de sine şi de ceilalţi” (D.Vasile, 2008, pg. 48). Rolul tatălui este asociat de regulă autorităţii, securizării economice şi sociale a familiei, în timp ce rolul mamei vizează cel mai mult viaţa emoţional-afectivă a familiei în general şi a copilului în special, asigurând triada iubire – ataşament – siguranţă afectivă).
Iubirea este factorul cel mai important în creşterea unui copil, spre a deveni un adult capabil să se adapteze exigenţelor socialului contemporan. De aceea, este necesar, ca părinţii să le ofere copiilor lor cât de multă iubire sunt ei capabili să le dea, deoarece numai astfel vor putea compensa greşelile inerente „profesiei” de părinte. Pentru că, dacă iubirea este insuficientă, greşelile părinţilor îi vor lovi şi traumatiza emoţional pe copii, determinând instabilitate, nesiguranţă şi frică de intimitate la viitorii adulţi.
Iubirea părinţilor îi asigură şi îi dezvoltă copilului sentimentul de stabilitate, de siguranţă, care îl ajută la vârsta adultă să se relaţioneze cu ceilalţi, fără probleme majore, fiind capabil de a dezvolta o relaţie de intimitate, care să-i asigure posibilitatea întemeierii propriei familii la timpul potrivit. „Intimitatea presupune o relaţie personală, apropiată, familiară şi, de regulă afectuoasă sau de dragoste cu o altă persoană, care presupune o cunoaştere detaliată sau o înţelegere profundă a celorlalte persoane, precum şi o exprimare activă a gândurilor şi sentimentelor ce oferă o bază pentru familiaritate” (apud Bagarozzi, 2001, pg. 5). Doctorul în psihologie Dennis Bagarozzi a pornit de la această definiţie (din Dicţionaril Random House al limbii engleze), considerând intimitatea ca pe o trebuinţă de bază, care derivă din nevoia fundamentală de supravieţuire, precum şi din cea de ataşament. Dezvoltând teoria ataşamentului, Bowlby (1969) a explicat faptul că, acei copii care au fost privaţi de un ataşament securizant, ca adulţi dezvoltă dificultăţi în privinţa intimităţii. Concluzionând, „intimitatea este un proces interactiv, care conţine o serie de componente bine structurate şi inter-relaţionate, în centrul cărora se află cunoaşterea, înţelegerea şi acceptarea celuilalt” (Bagarozzi, 2001, pg. 56).
Din principalele funcţii ale familiei derivă funcţiile parentale. Am desprins din literatura de specialitate (Killen, 1998; Muntean, 2009) opt categorii de funcţii, bazate pe anumite tipuri de abilităţi, capacităţi şi trăsături de personalitate ale părinţilor, după cum urmează:
1. acceptarea responsabilă a sarcinii de a satisface nevoile copilului:
– depinde de doi factori: nivelul stimei de sine a părintelui şi cunoaşterea nevoilor copilului în diferitele stadii de dezvoltare psihosocială;
2. capacitatea de a considera ca prioritare nevoile copilului:
– depinde de nivelul de maturitate al părinţilor; un părinte imatur se va pune întotdeauna pe el pe primul plan şi mai mult decât atât, nevoile copilului îl vor irita, stârnindu-i frustrări şi reacţii agresive;
3. capacitatea de a interacţiona pozitiv cu copilul (mai ales mama):
– presupune capacitatea părintelui de a avea un comportament consecvent şi de a se angaja împreună cu copilul în toate nevoile acestuia, inclusiv de joc (determinante pentru a avea ca adult o viaţă armonioasă);
– generează calitatea şi tipul ataşamentului, fapt care îşi va pune amprenta pe toate relaţiile viitorului adult (cu partenerul de viaţă, prietenii, colegii şi bineînţeles, cu proprii copii);
4. abilitatea de a fi empatic cu copilul (mai ales în primii ani de viaţă – o condiţie elementară pentru a-i putea ghici stările şi a-i înţelege nevoile):
– presupune capacitatea de rezonanţă afectivă, generată de legătura cu „copilul interior”; dacă însă, în propria copilărie, părintele a trecut prin anumite traume şi suferă de carenţă afectivă, îi va fi greu sau chiar imposibil să rezoneze afectiv cu copilul, să-i acorde iubirea şi atenţia necesare pentru a-l înţelege şi a-i alina suferinţele;
5. abilitatea de a percepe copilul în mod realist:
– poate fi alterată de aşteptările pe care părinţii le au în legătură cu copilul;
– relaţia părinte-copil depinde de felul în care acesta este perceput de către părinte, deoarece copilul introectează atitudinea părintelui faţă de el, percepându-şi imaginea de sine în funcţie de modul în care este văzut de către acesta;
– în cazul în care părinţii văd în copil doar posibilitatea de a-şi îndeplini propriile vise nerealizate, punând presiune asupra acestuia şi determinându-l să se supună sau să se revolte, destinul viitorului adult va fi marcat de următoarele tendinţe:
• supunere/dependenţă – care generează neîncredere în forţele proprii, imaturitate afectivă, stimă de sine scăzută, depresie (din cauza faptului că nu s-a ridicat la aşteptările părinţilor);
• agresivitate/autoagresivitate – apariţia unor acţiuni riscante în lupta pentru independenţă, anxietate, probleme psihosomatice (generate de permanenta luptă pentru propria imagine de sine, trăind aproape permanent angoasa conflictelor interioare);
6. abilitatea de a avea aşteptări realiste faţă de capacitatea copilului de a coopera (în strânsă legătură cu aşteptările faţă de copil):
– dacă părinţii nu cunosc nevoile de dezvoltare ale copilului şi încearcă să-l supracontroleze, acesta va reacţiona prin negativism (specific vârstei de 2-3 ani, pubertăţii şi adolescenţei); negativismul se manifestă din nevoia de independenţă, pentru formarea propriului Eu, iar comportamentul de supracontrol, agresiv sau chiar abuziv al părinţilor, va spori negativismul;
– părinţii care suferă de carenţă afectivă severă, au o nevoie de atenţie atât de mare, încât ajung să considere negativismul copilului ca pe o lipsă de atenţie; aceşti părinţi se simt ignoraţi chiar de propriul copil, iar frustrarea este maximă (de aici riscul de comportament agresiv/abuziv);
7. abilitatea de a-şi ţine sub control durerea şi agresivitatea (spre a nu se revărsa asupra copilului):
– ţine de nivelul de maturitate afectivă şi de starea de sănătate fizică şi psihică a părintelui;
– are legătură cu modul de gestionare a stresului, capacitatea de amânare, de a putea trece peste propriile griji şi temeri, pentru a putea râde şi glumi cu copilul, împărtăşind cu acesta bucuria de a trăi;
– „se spune că darul cel mai de preţ pe care i-l poate face o mamă copilului ei este bucuria de a trăi. Doar o mamă care trăieşte această bucurie i-o poate dărui şi copilului” (Muntean, 2009, pg. 423);
8. capacitatea de a-i trasa limite copilului, pentru a-l responsabiliza (este una dintre cele mai dificile funcţii parentale):
– copilul are nevoie de imaginea unor părinţi iubitori, fermi şi flexibili în acelaşi timp, care să fie cât se poate de consecvenţi;
– rolul tatălui este deosebit de important, deoarece autoritatea parentală îi dă copilului atât starea de siguranţă, cât şi pregătirea pentru confruntarea cu societatea şi cu propriile dorinţe;
– părintele trebuie să traseze limite, sub forma unor reguli clare (valabile pentru toţi, în aceeaşi măsură), care să respecte autonomia şi individualitatea copilului, deoarece numai astfel începe formarea Eului viitorului adult;
– regulile îi vor fi explicate copilului pe înţelesul său şi nu vor fi impuse prin forţă, ci prin persuasiune şi sugestie (fermitatea îmbinată cu flexibilitatea), pentru a-l ajuta să le internalizeze, cu cât mai puţină suferinţă;
– părintele care abuzează de controlul psihologic şi care interzice prea mult, comite un abuz emoţional (îmbracă o mare varietate de forme – de la respingerea copilului şi până la exploatarea acestuia în folos propriu), care poate fi însoţit şi de abuz fizic;
– părintele care nu interzice aproape nimic copilului său, îi generează acestuia o imensă carenţă afectivă, deoarece, pe de-o parte, Eul nu se formează sau este foarte slab, iar pe de altă parte, un copil căruia i se îndeplinesc toate dorinţele, se va transforma într-un adult incapabil de a se bucura de viaţă;
– părintele care supraprotejează sau acordă libertate totală neresponsabilizându-l, îi limitează copilului său exact capacitatea de a fi liber şi independent ca adult, în acest tip de societate, în care capacitatea de acţiune şi autoreglare, reprezintă principalele modalităţi de integrare socială, în absenţa cărora este pusă în pericol însăşi capacitatea de supravieţuire;
– controlul psihologic generează abuz emoţional: „spusele comune în tradiţia noastră „nu te mai iubesc” sau „dacă mai plângi, plec fără tine” sunt abuzuri emoţionale majore, pe care copilul le trăieşte în sine, singur, căci nimeni nu îi spune că vorbele acestea nu sunt ameninţări reale. Abuzul emoţional este o atitudine parentală cronică, afectând şi împiedicând dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului” (Muntean, 2009, pg. 424).
din lucrarea de disertatie cu titlul “CONSECINŢE ALE STILURILOR PARENTAL-FAMILIALE
ÎN ADAPTAREA ADULTULUI LA SOCIALUL CONTEMPORAN”
psiholog clinician Alina Moise
Orice informatie din acest articol sau de pe acest blog poate fi folosita de oricine, cu mentionarea sursei!
eusuntalinarea 