Cate ceva despre normalitate in vremuri de anormalitate

Normalitatea poate fi evaluată ţinând seama de următoarele criterii:

o percepţie de sine şi a lumii cât mai corectă (mai aproape de realitate);

o bună stimă de sine (respect de sine şi autoacceptare);

controlul voluntar al comportamentului;

capacitatea de relaţionare cu ceilalţi (de dăruire/primire a afecţiunii);

productivitatea socială şi spirituală.

Se apreciază că o persoană are un comportament raţional, care este în acelaşi timp, un comportament normal, dacă este susţinut de valori comune, dacă respectă regulile sociale, participă la desfăşurarea vieţii comunităţii din care face parte, adoptă atitudini şi reacţii de conformitate cu modelul normativ şi cultural al societăţii respective” (Sima, 2004, pg.139). Sorin Rădulescu (1991) apreciază că „normalitatea este o construcţie, care se edifică pe măsură ce individul îşi însuşeşte exigenţele normelor şi prescripţiilor sociale, învaţă să răspundă în mod specific situaţiilor şi dificultăţilor existenţei, se dezvoltă ca personalitate autonomă pentru a acţiona nu doar sub imperiul constrângerilor extrioare, ci pentru a elabora mesaje inteligibile, pentru a fi înţeles de ceilalţi, pentru a prelucra original întregul bagaj de achiziţii, primite în cursul procesului de socializare”.

Normalitatea presupune existenţa sănătăţii psihice. Printre cele mai frecvent enumerate caracteristici ale sănătăţii psihice, Froschl (2000) le-a precizat pe următoarele:

  • iubirea şi preţuirea de sine;
  • a putea intra în contact cu ceilalţi şi cu lumea, a comunica;
  • a fi optimist şi încrezător;
  • a-şi trăi viaţa şi a se bucura de ea;
  • a avea mobilitate spirituală;
  • a dispune de alternative de acţiune spre a da un sens vieţii.

 

Am constatat că principala sursă a durerii şi suferinţei se regăseşte în neiertarea şi în neiubirea de sine. Şi în niciun caz nu mă refer aici la iubirea narcisică, egotică, deoarece ceea nu e iubire, ci anti-iubire! Iubirea şi preţuirea de sine reprezintă garanţia normalităţii şi conferă un sens vieţii.

din lucrarea de disertatie cu titlul “CONSECINŢE ALE STILURILOR PARENTAL-FAMILIALE
ÎN ADAPTAREA ADULTULUI LA SOCIALUL CONTEMPORAN”

psiholog clinician Alina Moise

Orice informatie din acest articol sau de pe acest blog poate fi folosita de oricine, cu mentionarea sursei!

Posted in dezvoltare personala | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Eul si personalitatea

Eul este o interfaţă cu restul aparatului psihic, precum şi între psihismul individului-ceilalţi-mediul social. Ne asigură funcţionarea psihică într-un sistem deschis. Este cel care ne ajută să trăim sentimentul identităţii, individualităţii, unităţii, continuităţii, conştiinţei şi conştienţei. Din punct de vedere subiectiv, individul există prin Eu, deoarece doar prin Eu se poate reprezenta pe sine, cu toate atributele sale.
Eul se construieşte într-un proces de internalizare a imaginilor, gândirii şi afectelor din simbioza cu mama, dar şi din trăirile psihice proprii, gestionate datorită rolului său de interfaţă (asigurând şi simbioza şi unitatea şi unicitatea în acelaşi timp). Eul se naşte în jurul vârstei de 3 ani, având ca element fundamental conştienţa corpului, iar perioada adolescenţei este hotărâtoare în dezvoltarea sa. Eul se formează prin apariţia conştiinţei de sine, având mai apoi conştiinţa şi conştienţa ca infrastructură. Din câmpul acestora fac parte: temporalitatea, mişcarea, corporalitatea, verbalizarea, sensibilitatea, conştiinţa etico-morală şi cea socială. Termenul de conştienţă este utilizat „atunci când ne referim la luciditatea câmpului conştiinţei”(Brazdău, 2010). Este vorba despre trăirea conştientă şi totală a momentului prezent. Charles Tart (1972) definea „starea de conştienţă” drept rezultatul interacţiunii unor subsisteme precum: memoria, procesele cognitive, afectivitatea etc. Formele conştienţei sunt: starea de veghe, relaxarea mentală şi meditaţia.
Eul constituie centrarea psihică a individului, autoreglarea cu ajutorul conştiinţei de sine, care îl ajută să se delimiteze de ceilalţi spre a-şi trăi individualitatea. „Eul este conştiinţa de sine” (P. Popescu Neveanu, 1978). Idealul Eului este autonomia individuală, dar de fapt „constituie oglindirea acestuia prin oglinda societăţii şi e un rezultat al unor succesive diferenţieri şi integrări: diferenţieri de lucruri, de mediu, de altul; integrări de modele sociale, de reguli, de valori filosofice, etice, sociale” (Alexandrescu, 1988, pg.56).
Autoreglarea cu ajutorul conştiinţei de sine se realizează prin trei forme ale Eului: Eul fizic-corporal (conştienţa corpului prin integrarea imaginii); Eul social (nume, statut, rol); Eul etic-moral; precum şi prin sinteza experienţelor trecute. „Eul cuprinde cunoştinţele şi imaginea de sine, atitudinile conştiente sau inconştiente faţă de valori” P. Popescu-Neveanu, 1978). Conştiinţa de sine conţine scopuri, iniţiază şi susţine nivelul de aspiraţie, precum şi sentimentul de valoare proprie, producând judecăţi asupra propriei persoane. Stima de sine este un aspect al dinamicii conştiinţei de sine, alături de procesul de identificare cu rezultatele concrete ale activităţii în plan social. Astfel, persoana este un rezultat al unui lung proces de integrare, prin armonizarea elementelor asimilate în cadrul aspectelor Eului (mai ales Eul fizic, social şi moral), cu ajutorul stimei de sine, pentru desăvârşirea conştiinţei de sine. „Eul este istoria insului care se înrădăcinează în experienţa evenimentelor trăite, dar pe care le depăşeşte. La acest nivel funcţia Eului apare ca a unui donator de sens, ca a unui director de conştiinţă” (Alexandrescu, 1988, pg. 61).
Eul se află în strânsă legătură cu fenomene precum stresul, anxietatea, fobiile, obsesiile, depresia şi trauma. Deoarece, conform definiţiei lui H. Pieron, Eul reprezintă „în structura sau topica aparatului psihic un grup de motivaţii şi de acţiuni care au drept funcţie ajustarea organismului la realitate, controlul accesului stimulilor spre conştiinţă şi spre motricitate”.
Se crede că Eul se află în slujba a trei stăpâni (N. Mărgineanu): lumea externă, pornirile libidinale din Sine şi severitatea Supra Eului, în consecinţă fiind ameninţat din trei părţi. „Eul poate fi considerat ca şi conducător al personalităţii, scopul său nefiind acela de a contracara impulsurile Sinelui cât, mai degrabă, de a-l ajuta pe acesta în acţiunea lui necesară de a reduce tensiunea. Eul decide în ce manieră instinctele pot fi mai bine satisfăcute. (…) Eul nu încearcă să împiedice satisfacerea Sinelui, el încearcă să o amâne sau să o conducă în concordanţă cu realitatea, pentru că numai el posedă conştiinţa realităţii” (Sima, 2004, pg.28-29). Astfel, Eul este cel care face legătura dintre individ şi realitate, iar atunci când Eul se află în suferinţă, raportarea la realitate are şi ea de suferit.
Tudora Sima consideră că anxietatea reprezintă o adevărată ameninţare pentru Eu, deoarece „când persoana nu este capabilă să facă faţă anxietăţii sale, când este în pericolul de a fi depăşită de aceasta, indiferent de vârstă, se simte într-o stare de neajutorare totală, asemănătoare fazelor anterioare de evoluţie. Persoana adultă percepe anxietate ori de câte ori Eul este ameninţat” (Sima, 2004, pg.180).
Existenţa unui Eu puternic îi permite persoanei retragerea în Sine şi garanţia reconectării imediate cu realitatea. „Sinele reprezintă un set de reguli personale ce ghidează acţiunile noastre sociale şi personalitatea şi ne asigură continuitatea în timp, în ciuda transformărilor pe care le suferim şi care sunt inerente. (…) Sistemul Sinelui reprezintă internalizarea unui sistem de reguli de comportament proprii. (…) Imaginea de Sine este sinele trăit, care se construieşte la confluenţa dintre ceea ce cred ceilalţi despre noi, ceea ce credem despre ceilalţi şi ceea ce credem despre noi înşine. (…) Conceptul de Sine este alcătuit din ansamblul ideilor, al sentimentelor şi atitudinilor pe care le cultivi faţă de propria persoană (…) înglobează sentimentele de autonomie şi competenţă prin care te oglindeşti; este conştiinţa pe care o ai despre tine ca persoană, ca entitate distinctă, capabilă de reflecţie şi acţiune. (…) Conştiinţa de sine reprezintă conceptul de Eu (…) Concepte asociate Sinelui: imagine de sine, conştiinţă de sine, imagine corporală, schemă corporală. (…) Din perspectiva psihanalitică, Sinele se construieşte în jurul relaţiei obiectuale, a relaţiei cu mama. Pulsiunile îşi caută un obiect de care să se fixeze, iar acesta este mama” (Muntean, 2009, pg.227-229;234).
Dezvoltarea Sinelui este favorizată de un ataşament securizant şi e distrosionată de un ataşament evitant sau ambivalent.
Cultura, prin valori, atitudini, cunoştinţe şi comportamente învăţate în familie şi reîntărite în mediul social, este cea care „sculptează” sistemul Sinelui, afirmă Vîgotski (1985). Mary Looms (1991) stabileşte existenţa a „ şapte săgeţi negre” ale conceptului de Sine, care influenţează întregul psihic, dând formă emoţiilor (emoţiile fiind cele care menţin unitatea Sinelui), aspectelor fizice, mentale şi spirituale ale personalităţii:
1. incapacitatea de a se vedea pe sine dincolo de graniţele ataşamentului (incapacitatea de a se vedea independent de o anumită persoană, de un loc, de un grup, de un anumit stil de viaţă, trăind într-o simbioză totală cu elementele de care este ataşată şi care ajung să o definească);
2. dependenţa (menţinerea unei relaţii distructive din teama de singurătate, deşi persoana este conştientă de nocivitatea acesteia şi se află într-o continuă suferinţă emoţională şi spirituală);
3. judecăţile (în încercarea de a se autoaprecia, persoana caută să-i desfiinţeze pe ceilalţi, judecându-i după propriile reguli)
4. comparaţiile (persoana se identifică total cu un grup, considerând normele acestuia ca fiind singurele corecte; toţi cei din grup sunt văzuţi ca valoroşi, iar ceilalţi fără valoare; astfel se poate considera şi pe sine o persoană valoroasă ignorându-şi trăsăturile indezirabile pe care le proiectează asupra celorlalţi din afara grupului de apartenenţă);
5. aşteptările faţă de ceilalţi (persoana are nevoie de ceilalţi pentru a se simţi iubită, acceptată, în siguranţă; numai aşa se poate accepta pe sine; lipsa atenţiei celorlalţi o conduce la pierderea sensului vieţii);
6. sindromul „copilului nevoiaş” (apare ca sumă a celor prezentate anterior);
7. autoimportanţa exagerată (considerându-se o persoană foarte importantă şi deşteaptă, aşteaptă numai complimente de la ceilalţi; adesea la baza acestei atitudini se află existenţa sentimentelor de ruşine şi vinovăţie foarte bine ascunse şi nerecunoscute şi de aceea persoana în cauză îi va acuza şi blama pe ceilalţi, dar nu şi pe sine).
Mielu Zlate consideră că „omul devine personalitate atunci când ajunge la conştiinţa de sine, deci când se formează ca Eu” iar „degradarea Eului duce inevitabil şi invariabil la degradarea personalităţii”. Tudora Sima explică relaţia dintre Eu-persoană-personalitate, astfel: cu cât Eul este mai dezvoltat, cu atât creşte gradul de conştientizare, amplificând posibilitatea ca întregul comportament al persoanei să capete o anumită direcţionare. „Dinamica Eului, pe parcurs, influenţează dinamica personalităţii, ridicarea lui echivalează cu ridicarea personalităţii până la nivelul principiilor morale şi ideale, în timp ce coborârea lui înseamnă în cazuri mai grave, disoluţia personalităţii (…) Atunci când Eul este mai puţin dezvoltat, persoana are impresia că nu ştie cine este, ce vrea, este derutată” (Sima, 2004, pg.55).
Personalitatea este fundamentată pe Eu, considerat a fi „direct produs de condiţiile organice ale individului” iar personalitatea este „Eul aşezat în structura experienţei sociale” (Motru, 1923, pg.214).
În anul 1995, Didier Anzieu a creat conceptul de „Eu-piele”„un înveliş psihic ce conţine, delimitează şi protejează, după modelul experienţelor senzoriale şi ale cărei funcţii sunt paralele cu funcţiile pielii”. Acesta a pornit de la enunţurile lui John Bowlby privind importanţa senzaţiilor tactile în dezvoltarea comportamentului de ataşament la copilul mic. O insuficientă stimulare tactilă la această vârstă, poate genera la adult tulburări ale instinctului alimentar şi sexual, pe când o suprastimulare poate conduce la apariţia unui astm. Anzieu consideră că Eul îşi are originile în piele, dar pentru a se dezvolta armonios trebuie să se detaşeze de aceasta. Suprastimularea (supraprotecţia) poate duce şi la crearea unui nucleu de isterie (histrionism), deoarece Eul-piele poate deveni o sursă de excitare permanentă (determină căutarea contactelor piele la piele, iar frica de a nu le avea şi decepţia provocată de acestea, generează sentimentul că „niciodată şi nimic nu este de-ajuns”.
Prima formă a Eului-piele îşi are originea în fantasma originară a simbiozei iniţiale cu mama, din perioada intrauterină. Apoi, după naştere, atingerea pielii mamei îi dă copilului sentimentul de siguranţă, considerând această piele ca fiind a sa proprie. De aceea, apariţia masochismului reprezintă o „smulgere” dureroasă de persoana care menţine individul în starea de dependenţă.
Eul are tendinţa de a înveli psihicul la fel cum pielea ne înveleşte corpul, dar nu reuşeşte în totalitate şi astfel pot apărea dezvoltări psihopatologice:
• Eul-piele găurit (cu amintiri lipsă – manifestări caracteristice adulţilor neglijaţi sau abuzaţi în copilărie);
Eul care încearcă să închidă aparatul psihic într-o carapace rigidă (patologia obsesională, care poate fi generată de un stil parental-familial autoritar);
Eul parţial (care acoperă doar o mică parte a aparatului psihic – poate genera sentimente de influenţă din afară, derealizare, depersonalizare).
Dacă părinţii sunt supraprotectivi, Eul-piele al copilului nu se delimitează la timp şi astfel Eul individului este sufocat de Eul matern şi poate şi de cel patern. Dacă însă părinţii sunt prea îngăduitori şi nu-i trasează limite copilului, Eul acestuia va fi lipsit de consistenţă, fără limite, fără graniţe clare şi atunci Sinele este cel care tinde să îşi formeze o carapace, iar individul se închide, atât faţă de lume, cât şi faţă de propria fiinţă, procesul conducând către alienare şi autodistrugere.
Anzieu a făcut o paralelă între Eu şi funcţiile anatomice ale pielii, descriind funcţiile Eului-piele, care ţin de relaţia de ataşament:
– funcţia de a menţine psihismul, aşa cum pielea susţine scheletul şi muşchii (modul de susţinere depinde de felul în care copilul şi-a internalizat modul în care era ţinut în braţe de către mama sa)
– funcţia de unificare, aşa cum pielea asigură integritatea corporală (a conţine, a fi un recipient; alterarea acestei funcţii se vede în amneziile totale sau parţiale, în greutatea de a-şi păstra amintirile şi mai ales în îngreunarea afirmării de sine prin trecerea la acţiune, din cauza lipsei siguranţei de sine atât de necesară în competiţia socială);
– funcţia de protecţie (apărarea aparatului psihic de agresiuni, în funcţie de protecţia pe care i-a asigurat-o mama, cu ajutorul mecanismelor defensive şi de coping);
– funcţia de individualizare a Sinelui, la fel cum celulele pielii recunosc corpurile străine, de care se diferenţiază (imaginea de sine, senzaţia unicităţii individului);
– funcţia de menţinere a tonusului psihic, aşa cum pielea reprezintă suprafaţa de stimulare a tonusului muscular (echilibrarea tensiunilor interne);
– funcţia de percepţie şi sinteză a memoriei autobiografice, la fel cum pielea constituie memoria senzorială (reglează percepţia şi îndeplineşte funcţia de inscripţionare şi păstrare a trăsăturilor generate de aceasta, în procesul de formare a personalităţii).
De asemenea, Anzieu consideră că Eul-piele este şi depozitarul pulsiunii agresiv-distructive, făcând o paralelă cu cancerul de piele, vorbind despre o funcţie toxică, autodistructivă, care ţine de thanatos. Iar în ceea ce priveşte autismul, el emite ipoteza că acesta reprezintă „fixaţia fantasmei intrauterine de fuziune completă”, iar încercarea de separare din partea mamei îl face pe copil să nu mai funcţioneze ca un sistem deschis. Copilul autist se protejează închizându-se în Sine (acesta fiind privit ca un ou din care puiul nu mai vrea să iasă) iar Eul nu se formează şi astfel interfaţa cu ceilalţi şi cu lumea nu există, de aici imposibilitatea de a comunica.
Pentru patologia Eului-piele, Anzieu recomandă metode de contact corporal, masaj, relaxare, dans şi experienţe corporale care să ajute la reconstruirea acestuia.

din lucrarea de disertatie cu titlul “CONSECINŢE ALE STILURILOR PARENTAL-FAMILIALE
ÎN ADAPTAREA ADULTULUI LA SOCIALUL CONTEMPORAN”

psiholog clinician Alina Moise

Orice informatie din acest articol sau de pe acest blog poate fi folosita de oricine, cu mentionarea sursei!

Posted in dezvoltare personala, parerea psihologului | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Stadii şi crize de dezvoltare psihosocială

În anul 1959 Erik H. Erikson a formulat teoria dezvoltării psihosociale – o viziune de ansamblu asupra evoluţiei şi dezvoltării persoanei, pe tot parcursul vieţii sale. Erikson consideră că psihicul uman se dezvoltă într-o succesiune de 8 stadii, care conţin crize de dezvoltare sub influenţa relaţiilor sociale. Astfel, formarea unei personalităţi armonioase se realizează într-o construcţie în timp, prin rezolvarea conflictelor dintre cerinţele mediului şi posibilităţile de relaţionare ale individului, conducând spre noi achiziţii psihosociale, fundamentale pentru următoarele etape ale vieţii. Cele 8 stadii de dezvoltare reprezintă parcurgerea acestor etape, cu aspecte pozitive şi negative, crize emoţionale generate de interacţiunea factorilor bio-socio-culturali. În fiecare stadiu, individul are de înfruntat un conflict fundamental, de a cărui rezolvare depinde capacitatea de a le aborda pe următoarele, iar succesiunea etapelor depinde atât de factori fiziologici, psihici, cât şi de experienţa de viaţă. Un mediu nefavorabil poate întârzia unele etape, iar rezultatele pot fi negative, nesănătoase, conducând spre dezvoltarea unei personalităţi dizarmonice.
Stadiul 1 – de la naştere până la 1 an: încredere/neîncredere. Sentimentul de încredere conduce spre o atitudine pozitivă faţă de propria persoană şi faţă de lume. Se pun bazele speranţei, în funcţie de felul în care nevoile copilului au fost satisfăcute, pentru a căpăta încredere în cei din jur (depinde de relaţia cu mama). Se pun bazele ataşamentului securizant/insecurizant.
Stadiul 2 – între 1 şi 3 ani: autonomie/ruşine, îndoilală. Este perioada în care copilul trebuie lăsat să-şi dobândească autonomia, făcând ce poate el să facă: să se joace, să alerge, să aleagă jucării, să tragă, să împingă etc. Dacă nu este lăsat să facă singur ceea ce poate el să facă, poate dezvolta un simţ al îndoielii şi ruşinii, dacă este lăsat va învăţa ce înseamnă autonomia, punându-se şi bazele voinţei. Stilul parental-familial supraprotectiv generează îndoiala, iar stilul autoritar-traumatic generează ruşinea. Echilibrul/dezechilibrul între autonomie/îndoială se poate modifica în etapele următoare, în sens pozitiv sau negativ.
Stadiul 3 – între 3 şi 6 ani: iniţiativă/vinovăţie. Este vârsta bucuriei jocului, deoarece la această vârstă copilul este cel care iniţiază diverse activităţi (precum mersul pe bicicletă, patinaj, săniuş etc) şi formulează foarte multe întrebări. Dacă părinţii nu au răbdare cu copilul, nu-i răspund la întrebări, nu-i permit să se joace sau îl ridiculizează, se poate naşte un sentiment de vinovăţie, care poate persista toată viaţa. Stilul supraprotectiv, neimplicat-neglijent şi cel autoritar-traumatic pot reduce iniţiativa sau genera sentimente de vinovăţie. În acest stadiu se pun bazele fixării scopurilor, deoarece iniţiativa conduce spre decizie şi capacitate de finalizare.
Stadiul 4 – între 6 şi 11 ani: hărnicie, perseverenţă/inferioritate. Este perioada vârstei şcolare, a jocurilor cu reguli, când copilul realizează că poate să facă diverse lucruri, să stăpânească o situaţie şi să se stăpânească el însuşi. Dacă regulile sunt prea rigide sau accentul este pus pe „trebuie”, se poate dezvolta simţul datoriei în detrimentul plăcerii de a face; este perioada în care se poate dezvolta creativitatea sau se pun bazele perfecţionismului autodistructiv. Stilul supraprotectiv şi cel neimplicat-neglijent determină sentimente de inferioritate, iar cel autoritar-traumatic conduce către perfecţionism combinat cu sentimente de inadecvare.
Stadiul 5 – între 11 şi 20 de ani: identitate/confuzie. Acoperă perioada cea mai complexă şi complicată, a pubertăţii şi adolescenţei şi presupune două sarcini majore: stabilizarea unei identităţi proprii şi transformarea într-o persoană independentă. Se structurează identitatea Eului (prin integrarea imaginilor despre sine, conform perspectivei din care sunt priviţi de către cei apropiaţi) în funcţie de felul în care a depăşit provocările stadiilor anterioare (încredere, autonomie, iniţiativă şi perseverenţă). Se poate produce şi reconsolidarea achiziţiilor din stadiile anterioare. Confuzia apare atunci când când individul nu are un sentiment de sine, al identităţii şi locului său în lume. Stilul supraprotectiv accentuează dependenţa şi confuzia, iar celelalte două mai mult confuzia.
Stadiul 6 – între 20 şi 40 de ani: intimitate/izolare. În această etapă se dezvoltă capacitatea de a iubi. Este perioada relaţionării – în dragoste, familie proprie, prietenie, muncă etc. Cei cu ataşament insecurizant pot eşua în izolare: cei cu ataşament evitant din incapacitatea de a suporta intimitatea, iar cei cu ataşament ambivalent din dorinţa prea mare de atenţie şi intimitate (ceilalţi fug de ei sau îi resping).
Stadiul 7 – între 40 şi 65 de ani: altruism/egocentrism. Se dezvoltă responsabilitatea şi capacitatea de a îngriji. Este vorba de capacitatea de a fi preocupat de bunăstarea proprie, a celorlalţi şi a societăţii în ansamblu. Persoanele cu ataşament evitant şi ambivalent-evitant vor fi preocupate doar de nevoile proprii, neînţelegându-le pe ale celorlalţi.
Stadiul 8 – după 65 de ani: realizare/disperare. Este etapa înţelepciunii, în funcţie de cât de satisfăcătoare a fost viaţa pentru persoana respectivă; dacă a avut şi dacă şi-a păstrat un sens al vieţii.

din lucrarea de disertatie cu titlul “CONSECINŢE ALE STILURILOR PARENTAL-FAMILIALE
ÎN ADAPTAREA ADULTULUI LA SOCIALUL CONTEMPORAN”

psiholog clinician Alina Moise

Orice informatie din acest articol sau de pe acest blog poate fi folosita de oricine, cu mentionarea sursei!

Posted in dezvoltare personala, parerea psihologului | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Atasamentul si sanatatea emotionala

Relaţii de ataşament, comportament de ataşament, rolul stilului de ataşament în structurarea personalităţii

Relaţiile de ataşament stau la baza existenţei umane şi reprezintă o premisă a sănătăţii emoţionale. John Bowlby (1907-1990) a fost cel care a atras atenţia asupra teoriei ataşamentului. În noi se construiesc la nivel inconştient, imediat după naştere, structuri de ataşament, în primul rând cu mama, apoi cu tatăl şi cu ceilalţi oameni. „Tendinţa de a crea legături emoţionale intime cu anumiţi indivizi este un element fundamental al naturii umane, deja prezent într-o formă germinală la nou-născut şi care continuă să existe la vârsta adultă, până la bătrâneţe”(Bowlby, 2011, pg. 195). Formarea relaţiei de ataşament se produce în primele 18 luni de viaţă şi depinde de abilitatea mamei de a recunoaşte mesajele transmise de copilul său şi,mai ales de modul în care aceasta răspunde nevoilor lui. Relaţia de ataşament se consolidează în jurul vârstei de 3 ani.
Se presupune că ataşamentul este un proces psihic ce se dezvoltă încă înainte de naştere între mamă şi copil (Janus, 1997).
Ataşamentul îndeplineşte o dublă funcţie: de securizare (siguranţă) şi de socializare (în relaţiile cu ceilalţi). Încă din 1946 Spitz şi Wolf au demonstrat că, fără contactul emoţional cu o persoană de îngrijire, nou-născutul se poate îmbolnăvi şi chiar poate să moară, chiar dacă este hrănit corespunzător.
Ataşamentul este şi un factor de reglare a funcţiilor organismului (Grossman, 1993), reprezentând fundamentul sănătăţii mentale (normalităţii) influenţând stima de sine şi capacitatea de socializare (abilitatea de a atrage şi menţine relaţii sănătoase cu ceilalţi).
Bowlby consideră că, experienţa unui copil cu părinţii săi este determinantă în viaţa sa de adult, deoarece fiecare dintre noi dezvoltă un „model de lucru intern” pentru relaţii. Mary Ainsworth a efectuat un experiment, prin care s-au observat modele internalizate de reprezentare a ataşamentului, care se formează încă din primul an de viaţă. Modelele internalizate de reprezentare a relaţiilor timpurii determină modul în care individul interacţionează cu lumea (Stroufe, Carlson, Levy, Egeland, 1999). Mary Main şi Nancy Kaplan au extins această perspectivă, studiind istoria de viaţă a adultului, în strânsă legătură cu sistemul său de ataşament, determinând o corespondenţă între tipurile de ataşament din copilărie şi comportamentul adultului, mai ales în relaţia de cuplu şi cu proprii copii.
Ataşamentul primar este o matrice care ar trebui să conducă la o transformare psihică ce ar trebui să culmineze cu procesul de individualizare.
Franz Ruppert spune că, ataşamentul este influenţat de procesele de gândire, deoarece o mare parte a gândurilor se învârt în jurul relaţiilor de ataşament, care presupun o investiţie afectivă (cu părinţii, prietenii, partenerul de cuplu, colegii de muncă etc). De aceea, conflictele care apar în cadrul familiei, cu prietenii sau în relaţiile de muncă, reprezintă în fapt copia conflictelor de ataşament din perioada copilăriei. „Toate sentimentele umane de bază, esenţiale îşi au originea în ataşament: frica, dragostea, furia, tristeţea, vina, ruşinea” (Ruppert, 2012, pg.46).
Bowlby consideră că o caracteristică a comportamentului de ataşament, care nu depinde de vârsta individului, se referă la intensitatea emoţiei care însoţeşte acest comportament. „Tipul de emoţie declanşat depinde de modul în care decurge relaţia dintre individul ataşat şi figura lui de ataşamant. Dacă această relaţie funcţionează bine, ea este caracterizată de bucurie şi de un sentiment de siguranţă. Dacă relaţia este ameninţată, apar gelozia, anxietatea şi furia. Dacă relaţia se distruge, apar durerea şi depresia” (Bowlby, 2011, pg. 29).
Comportamentul de ataşament este activat în special în caz de durere, oboseală, spaimă, precum şi în situaţia în care persoana de ataşament pare inaccesibilă. Comportamentul de ataşament înseamnă „orice formă de comportament care face ca o persoană să ajungă sau să se menţină în proximitatea unui alt individ identificat în mod clar mai capabil de a se adapta la mediu” (Bowlby, 2011, pg.61).
Ataşamentul matern este forma primară care stabileşte structura fundamentală a psihicului individului şi viitorul tipar de ataşament în relaţie. Astfel, lumea sentimentală a mamei (cu toate experienţele şi amintirile conţinute de sentimentele sale) devine element fundamental în construcţia identităţii copilului. A nu se uita şi faptul că, la începutul vieţii lui, acesta este „o prelungire a sufletului matern – oglinda sufletului mamei sale – a structurii ei psihologice şi emoţionale complete” (Ruppert, 2012, pg. 62). Există însă şi situaţii în care apare un blocaj, la acest nivel, în dezvoltarea viitorului adult, atunci când ataşamentul matern nu este completat de ataşamentul patern, copilul nedesprinzându-se din simbioza cu mama, având astfel dificultăţi în formarea şi structurarea identităţii Eului, imaginii de sine, precum şi în dezvoltarea unei vieţi sociale independente. Remy Puyuelo consideră (în prefaţa la cartea lui Rygaard – Tulburări severe de ataşament în copilărie, 2011, pg. 13-14) „ataşamentul simbiotic conduce la tulburări de comportament şi de personalitate”. Copiii cu ataşament simbiotic „au tendinţa permanentă de a rezolva orice conflict intrapsihic prin acte care sunt adesea hetero sau autoagresive, în detrimentul oricărei rezolvări raţionale. Ei trăiesc mai degrabă rupturi decât separări. Copiii îşi formează cu ei înşişi, cu familiile şi mediul lor relaţii care îi împiedică să existe ca subiecţi de sine stătători. În mod paradoxal ei sunt ataşaţi şi abandonaţi (…) Principala lor dificultate este aceea de a nu fi subiecţi de sine stătători – sunt dependenţi de social, sunt dependenţi de realitatea exterioară, pentru că nu trăiesc propria realitate psihică”.
Ataşamentul patern nu îl poate înlocui pe cel matern, dar stimulează creşterea sufletească a copilului. Tatăl este cel care-i deschide copilului său accesul la lumea înconjurătoare, la socializare, scoţându-l treptat din relaţia simbiotică pe care acesta o are cu mama. „Tatăl o separă pe mamă de copil pentru a-i reuni într-o manieră adecvată din punct de vedere psihic” (Remy Puyuelo). Astfel, funcţia fundamentală a ataşamentului patern este de a ajuta individul să-şi structureze propria identitate.
Oferirea de către ambii părinţi a unei „baze de siguranţă” asigură îndeplinirea primei funcţii a ataşamentului – cea de securizare, constituind o premiză pentru cea de-a doua – socializarea. Părinţii ideali sunt cei disponibili, gata de a răspunde solicitărilor copilului prin încurajare sau ajutor, când este cazul, intervenind activ doar când este foarte necesar. Astfel, rolul părinţilor este de a oferi „o bază de siguranţă” (Bowlby).

Modul în care a fost tratat individul de către părinţii săi, influenţează tiparul (stilul) de ataşament al acestuia. Studiile arată că fiecare tipar de ataşament, odată dezvoltat tinde să persiste (Bowlby, 2011). Dar există şi posibilitatea de a se schimba, prin modificarea modului internalizat de funcţionare a lumii, datorită unor experienţe pozitive „de dragoste sau de afiliere, în orice moment al vieţii” (Muntean, 2009).
Structurarea ataşamentului se face prin integrarea emoţională, pe baza rezonanţei şi comunicării emoţionale părinte-copil. Astfel, stilul de ataşament se va structura, în funcţie de stările psihice împărtăşite în relaţia părinte-copil (Bowlby, 1969).
De-a lungul timpului, specialiştii au demonstrat existenţa a două tipare majore de ataşament: sigur şi nesigur; acestea au fost împărţite în mai multe stiluri de ataşament: de siguranţă, evitant şi ambivalent (voi folosi descrierea şi interpretările francezilor Lelord şi Andre, 2003, deoarece mi-am construit câteva dintre instrumentele metodologiei de cercetare din lucrările lor).
Ataşamentul de securitate (sigur) se bazează pe relaţia cu o mamă caldă, atentă, bine adaptată copilului său, ceea ce îl ajută pe acesta să se simtă în siguranţă, explorând cu plăcere mediul înconjurător şi folosind-o pe mamă ca „bază de siguranţă”. Persoanele cu ataşament de securitate sunt mai fericite, au în general mai multă încredere în partener şi în ceilalţi, acceptându-i aşa cum sunt şi având o viaţă profesională satisfăcătoare. Capacitatea de ataşament se află în echilibru cu capacitatea de a fi independent.
Ataşamentul evitant are la bază relaţia cu o mamă care îşi respinge oarecum bebeluşul, fiind indisponibilă sau făcând cu greu faţă în rezolvarea nevoilor copilului, dorindu-şi ca acesta să se descurce singur. Copilul unei astfel de mame, nu caută activ contactul cu aceasta, dar se supără pe ea în mod neaşteptat; deşi nu pare interesat să fie luat în braţe, dacă este luat începe să plângă imediat ce este lăsat jos; dacă mama pleacă de lângă el, reacţionează foarte puţin sau deloc, iar când aceasta revine, copilul pare indiferent. Ca adulţi, persoanele cu ataşament evitant au nevoie de foarte multă independenţă, prea multă intimitate displăcându-le. Ceilalţi îi pot considera prea reci sau distanţi. Pot avea succes pe plan profesional, dar fără să poată profita de acest aspect, deoarece se concentrează prea mult asupra muncii, au probleme de relaxare, iar bucuria este rară sau inexistentă. Sunt mai degrabă solitari şi chiar consideră excesive cerinţele unei relaţii de dragoste, care poate să fie astfel percepută ca dezamăgitoare. Sunt persoane independente, dar au dificultăţi în a se relaţiona şi a se ataşa de alte persoane. Capacitatea de ataşament se află în dezechilibru, fiind suprainvestită capacitatea de a fi independent.
Ataşamentul ambivalent este generat de relaţia cu o mamă atentă, dar neliniştită, anxioasă sau depresivă; o mamă care nu reuşeşte să îşi înţeleagă bebeluşul şi nu îi oferă protecţia şi siguranţa necesare. Copilul cu ataşament ambivalent are tendinţa să stea lipit de mamă, iar la cea mai scurtă despărţire, plânge foarte mult. Acest copil nu explorează cu plăcere mediul înconjurător, iar când mama pleacă brusc, plânge până când aceasta se întoarce şi când o vede se lipeşte de ea, dar arătându-şi supărarea. Acest stil generează dependenţa, sentimentul de a fi victimă şi „neajutorarea învăţată”. Adulţii cu aceste probleme de ataşament îşi doresc cea mai mare intimitate posibilă, nu sunt în stare să devină independenţi, iar semnele de independenţă ale celorlalţi sunt considerate ca neliniştitoare, ameninţătoare. Au în general o viaţă frământată, cu pasiuni violente şi decepţii crunte, cu teama de a nu fi abandonate, prezentând dificultăţi în a se concentra asupra activităţii profesionale. Dorinţa lor de fuziune totală cu ceilalţi, stilul de „lipitoare”, poate genera respingere din partea acestora, care întăreşte sentimentul de abandon. Capacitatea de ataşament se află în dezechilibru, fiind suprainvestită în detrimentul capacităţii de a fi independent.
Câteva dintre consideraţiile prezentate în legătură cu stilurile de ataşament au rezultat dintr-un studiu realizat în SUA (Denver, Colorado) de către Hatan şi Sharer (1987).
Crittenden (2002) consideră că, individul cu un ataşament evitant este raţional, dar nu are afecte adevărate, putând să fie inhibat sau compulsiv, cu tendinţe de a deveni imoral sau egoist. Iar persoana cu ataşament ambivalent nu are cogniţii realiste, nu percepe şi nu porcesează bine informaţia, fiind tulburat de emoţii foarte greu de stăpânit, cu tendinţa de a deveni seductiv sau punitiv. La vârsta adultă se poate combina ataşamentul evitant cu cel ambivalent, rezultatul fiind o deschidere spre psihopatologie – indivizi cu agresivitate/autoagresivitate manifestă sau indivizi dezorganizaţi şi dezorientaţi.
În 1968, Stephen Karpman (www.karpmantriangle.com) a descris pentru prima dată „triunghiul dramei”: victimă-agresor-salvator, ca model psihosocial de interacţiune umană. În lucrarea sa (Fairy tales and script drama analysis) a explicat felul în care o persoană poate să ajungă să trăiască „într-o poveste”, având o imagine simplistă asupra lumii, „în trei colţuri”. Basmele copilăriei ar trebui să ne ajute să înţelegem mai uşor valorile, normele şi regulile sociale, dar la nivel subconştient, acestea pot genera cele trei roluri stereotipe: victimă-agresor-salvator. De multe ori în poveşti se vorbeşte despre „mame vitrege”, care persecută copiii sau caută să scape de ei. Astfel, copiii cu astfel de mame pot căuta să „se salveze” alegându-şi roluri de agresor sau salvator. De asemenea, la nivel subconştient, uneori poveştile pot activa sau alimenta teama de abandon, care se află prezentă (în mai mică sau în mai mare măsură) în fiecare dintre noi, „distribuindu-ne” astfel în mod automat în unul dintre cele trei roluri ale dramei sociale. În funcţie de stilul de ataşament, putem deci să alegem de-a lungul vieţii să „jucăm” unul, două sau chiar toate dintre cele trei roluri.
Agresorul este o persoană dură, intransigentă, cu spirit critic exacerbat; un individ frustrat, acuzator, neînţelegător, vindicativ, virulent şi pedepsitor.
Victima se plânge permanent, se văicăreşte, caută permanent atenţie şi afecţiune; individul se simte persecutat (de societate, de ceilalţi, de viaţă, de soartă, de Dumnezeu etc), se crede ghinionist sau oprimat.
Salvatorul este acea persoană care are tendinţa să se sacrifice (pentru o „cauză” sau pentru familie, pentru ceilalţi etc) indiferent dacă i se cere acest lucru sau nu; are tendinţa să facă munca altuia (dacă s-ar putea chiar pe a tuturor) inclusiv atunci când nu i se solicită acest lucru; unii indivizi pot să creeze în mod voit situaţii în care să fie „nevoie” de ei; există persoane care alimentează dependenţa altora pentru a-şi masca propria dependenţă, pe care nu acceptă să şi-o recunoască (de exemplu, acele mame care îşi sufocă literalmente copii, supraprotejându-i chiar şi când devin adulţi).
Ataşamentul de securitate ar trebui să ne ţină departe de triunghiul dramei, dar nu trebuie să uităm amprenta socialului. De aceea, persoana cu ataşament de securitate poate să ajungă uneori în rol de salvator sau chiar de victimă.
Ataşamentul evitant generează rolul de agresor, dar traumele pot determina şi rolul de victimă, iar încercările de schimbare pe cel de salvator.
Ataşamentul ambivalent asigură rolul de victimă neajutorată, dar şi pe cel de salvator (în cazurile în care un dependent alimentează dependenţa altora pentru a-şi masca propria dependenţă).
Combinaţia dintre ataşamentul evitant şi cel ambivalent poate asigura rolul de agresor, generat de lupta permanentă dintre tendinţa de dependenţă şi aspiraţia spre independenţă.
„Personalitatea umană este considerată ca structură care se dezvoltă continuu de-a lungul uneia sau alteia din multitudinea de căi posibile şi distincte – cea aleasă îşi schimbă direcţia în fiecare stadiu, în baza unei interacţiuni dintre organism, aşa cum s-a dezvoltat până în acel moment şi mediul în care se găseşte la momentul respectiv – la fiecare vârstă, dezvoltarea depinde succesiv de structurile de personalitate existente la acel moment şi de familie, iar mai târziu de mediul social mai general din momentul respectiv” (Bowlby, 2011, pg.115).
Stilul de ataşament contribuie la reglarea trăirii emoţionale. În jurul vârstei de 2 ani este necesar să apară concordanţa între reglarea trăirii emoţionale şi reglarea la nivel comportamental a exprimării emoţionale, pentru a optimiza procesul de reglare emoţională. Iar reglarea emoţională presupune, în primul rând, toleranţă la frustrare şi a face faţă problemelor, reprezentând acea abilitate prin care se iniţiază, se menţine şi se modulează apariţia şi, mai ales intensitatea trăirilor subiective care acompaniază emoţia, precum şi influenţa acestora asupra proceselor fiziologice. Trebuie ţinut cont şi de faptul că, tipul de temperament influenţează comportamentul şi reacţiile emoţionale.
Interacţiunea dintre temperamentul individului-stilul parental-crizele primelor două stadii de dezvoltare psihosocială, conduce la conturarea stilului de ataşament.
Trăsături temperamentale precum emoţionalitatea excesivă şi impulsivitatea, pot genera vulnerabilitate la un stil parental defectuos şi susceptibilitate pentru evenimente negative în viaţă. Existenţa acestor trăsături poate duce la o structurare dizarmonică a personalităţii, prin recurgerea la mecanisme defensive dezadaptative (Rothart şi Bates, 1998). Stabilitatea sau instabilitatea emoţională reprezintă consecinţe ale stilului parental-familial în strictă corelaţie cu stilul de ataşament al individului (părinţii care încurajează autonomia şi ataşamentul de siguranţă asigură stabilitatea emoţională; părinţii care supraprotejează, alimentând dependenţa, pe fondul unui ataşament ambivalent, contribuie la instabilitatea emoţională a individului). „Experienţele adverse din copilărie au efecte de cel puţin două feluri. În primul rând, ele fac individul să fie mai vulnerabil faţă de experienţe adverse ulterioare. În al doilea rând, ele determină o probabilitate mai ridicată ca individul să întâmpine şi mai multe astfel de experienţe. Dacă experienţele adverse timpurii sunt probabil complet independente de capacitatea de iniţiativă şi acţiune a individului avut în vedere, experienţele ulterioare sunt probabil consecinţele propriilor sale acţiuni; iar aceste acţiuni sunt generate de acele perturbări de personalitate produse de experienţele timpurii” (Bowlby, 2011, pg. 75).
Existenţa unui sistem de control al ataşamentului determină o bună funcţionare a personalităţii, dar premisa constituirii acestui sistem se află în experienţele individului din copilărie. „Experienţele nefavorabile ale copiilor cu părinţii lor, pot reprezenta o cauză majoră a perturbărilor cognitive de mai târziu – cel puţin unele cazuri în care percepţiile şi atribuirile sunt distorsionate şi anumite stări de amnezie, incluzând aici cazurile de tulburare de personalitate multiplă, pot reprezenta rezultatele unor astfel de experienţe” (Bowlby, 2011, pg.164).
Aşa cum am prezentat anterior, una din funcţiile ataşamentului este cea de siguranţă, iar la copilul mic, siguranţa este dată de proximitatea fizică, de contactul cât mai apropiat cu mama, pentru o perioadă cât mai lungă. Dacă această proximitate este deranjată sau tulburată, copilul dezvoltă o gamă de reacţii şi comportamente sociale, considerate ca fiind anormale. Adulţii cu probleme de ataşament au ca principală caracteristică, o capacitate scăzută de a reacţiona adecvat pe plan emoţional şi social. Stroufe (2000) consideră că, un ataşament nesigur în copilărie (evitant sau ambivalent) poate genera la adult manifestări răutăcioase şi manipulatorii sau dependenţă ori vom avea de-a face cu probleme de adaptare la social, narcisism sau o posibilă patologie de tulburare de personalitate borderline (la ataşamentul evitant-ambivalent).
„Studii longitudinale extinse pe o perioadă de 30 de ani arată că trăsăturile de personalitate rămân aproximativ constante între 20 şi 90 de ani. Personalitatea se schimbă doar în legătură cu anumite situaţii specifice (s-au înregistrat schimbări legate de încrederea în sine, angajarea în sarcini cognitive, căldura în relaţiile cu ceilalţi) sau atunci când indivizii au nevoie de schimbare şi sunt interesaţi să o realizeze” (Muntean, 2009, pg. 451).
Cercetători precum Safran şi Segal (1990), Liotti (1991), Perris (1988, 1989, 1991) au semnalat importanţa ataşamentului din perspectiva „vulnerabilităţii individuale” în raport cu schizofrenia, depresia şi tulburările de personalitate. Astfel, teoria ataşamentului are o importanţă fundamentală pentru înţelegerea problemelor personalităţii, iar cercetările grupului Guidano, Liotti şi Reda )1983, 1986, 1991) permit, pe baza analizei tipului de ataşament, să se facă predicţii asupra principalelor caracteristici ale tulburărilor de personalitate, care se pot întâlni în viaţa adultă.
În abordarea personalităţilor accentuate şi a tulburărilor de personalitate, mulţi cercetători subliniază ideea că, modelele operaţionale disfuncţionale ale indivizilor care prezintă personalitate accentuată sau tulburări de personalitate, s-au dezvoltat adesea într-un context de ataşament nesigur. „Tulburările de personalitate, cel mai frecvent luate în discuţie, în al căror istoric de dezvoltare se discută de tulburări de ataşament ca element important al vulnerabilităţii sunt: tulburarea de personalitate borderline, histrionic, narcisic, dependent, obsesiv-compulsiv. Conform teoriei vulnerabilitate-stres în psihiatria contemporană, persoanele diagnosticate cu tulburări de personalitate sunt considerate vulnerabile întrucât prezintă în primul rând o vulnerabilitate de fond – tulburare de personalitate pervazivă – vulnerabilitate argumentată de cele mai multe ori de vulnerabilităţi de mediu (reducerea reţelei de suport social, pierderea unor statute şi roluri sociale, stresori psihosociali cumulaţi)”(Zivari, http://www.mirelazivari.ro).

din lucrarea de disertatie cu titlul “CONSECINŢE ALE STILURILOR PARENTAL-FAMILIALE
ÎN ADAPTAREA ADULTULUI LA SOCIALUL CONTEMPORAN”

psiholog clinician Alina Moise

Orice informatie din acest articol sau de pe acest blog poate fi folosita de oricine, cu mentionarea sursei!

Posted in dezvoltare personala, parerea psihologului | Etichetat , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Stiluri parentale şi familiale

Intr-o postare anterioara am prezentat principalele funcţii ale familiei şi funcţiile parentale, deoarece acestea determină stilul parental sau familial, care îşi pune amprenta pe întreaga viaţă a copilului şi a adultului, care va porni pe drumul vieţii, în această societate cu tarele ei.
Pentru îndeplinirea cu succes a „funcţiei de părinte” sunt necesare câteva trăsături de personalitate (prezenţa/absenţa acestora diferenţiază stilul parental): responsabilitate, realism, autocontrol, empatie, altruism; de asemenea, o fermitate îmbinată cu flexibilitate, totul pe un fond de iubire necondiţionată, combinată cu adaptabilitatea la nevoile copilului, nevoi care sunt din ce în ce mai mari în societatea contemporană.
Din literatura de specialitate am reţinut două direcţii de abordare, care analizate împreună pot explica modul adaptativ/dezadaptativ în care răspund persoanele adulte la provocările vieţii de zi cu zi. Aceste două direcţii se referă la stilul parental şi la stilul familial.
Stilul parentalse referă la ansamblul comportamentelor şi emoţiilor pe care părinţii le au faţă de copiii lor şi la modul în care părintele abordează relaţia cu copilul său. Stilurile parentale sunt definite în funcţie de două elemente principale şi anume gradul de căldură emoţională (capacitatea părintelui de a fi apropiat afectiv de copil, de a fi atent la nevoile şi emoţiile sale) şi gradul de control exercitat asupra copilului (prin stabilirea şi respectarea regulilor, setarea limitelor). Aceste două elemente determină cinci stiluri parentale principale: autoritar, permisiv, neimplicat, supraprotectiv şi democratic” (Ioana Druiu).
În corelaţie cu funcţiile familiei, stilul parental se află în strictă concordanţă atât cu funcţia de socializare (control), cât şi cu cea de solidaritate (afectivitatea).
Stilul parental poate fi: adaptativ sau dezadaptativ. Cele dezadaptative sunt definite ca fiind „ percepţia gradului ridicat de respingere şi a gradului ridicat de supraprotecţie parentală”. Cele adaptative sunt definite ca fiind „percepţia gradului scăzut de respingere şi a gradului scăzut de supraprotecţie parentală” (Irfan, 2011).
Descrierea stilurilor parentale este deosebit de importantă pentru înţelegerea problemelor adultului şi de aceea am căutat o acoperire cât mai largă a subiectului din literatura de specialitate (Briscan; Ciobâncan, Druiu; Muntean; Incze; Irfan; Vasile), pornind de la primul studiu pe această temă apărut în 1964, în urma cercetărilor efectuate de Martin şi Lois Hoffman.
1. Stilul parental autoritar – este denumit şi „stil educaţional traumatic – care corespunde unui stil de educaţie în cadrul familiei extrem de sever, de rigid şi de restrictiv, la care se adaugă şi pedepsele corporale” (Riedesser, Fischer, 2007, pg. 21);
– se caracterizează printr-un grad mare de control, corelat cu un nivel scăzut de disponibilitate afectivă din partea părinţilor;
– caracteristici: control absolut (manifestări de putere, dominare), reguli rigide, stricte (impuse cu forţa), părintele centrat pe greşelile copilului, restricţionarea, interzicerea liberului arbitru (îi spune ce, unde, cand şi cum să facă ceva); impunerea unor standarde ridicate, fără abateri de la reguli, control sever ce poate fi însoţit de ameninţări şi pedepse; discuţiile şi explicaţiile lipsesc, nevoile şi emoţiile copilului nu sunt înţelese sau sunt ignorate deliberat;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui autoritar:
• a manifesta afecţiune faţă de copil este „un semn de slăbiciune intolerabil”;
• „nimic şi nimeni nu e mai presus de reguli, ordine, disciplină”;
• nu acceptă discuţii şi explicaţii suplimentare din „principiu”, fiind rece, distant, „impunător”;
– avantajele acestui tip de educaţie sunt puţine şi umbrite de puternice dezavantaje:
• copilul învaţă să fie ordonat, disciplinat, respectuos (dar este posibil să reacţioneze aşa doar faţă de cei de care îi este frică) şi cu un dezvoltat spirit critic (poate prea dezvoltat);
• adultului îi va fi extrem de greu să îşi construiască relaţii bazate pe încredere;
• un nivel ridicat de agresivitate/autoagresivitate, mai mult sau mai puţin manifestă;
• rezonanţă afectivă scăzută, până la lipsa empatiei şi capacităţii de comunicare; posibil deficit de integrare socială;
• un stil perfecţionist, care îl va împiedica pe individ să se bucure de propriile realizări şi de viaţă în general; îi va crea probleme în relaţiile cu ceilalţi, fiind veşnic nemulţumit;
• stimă de sine scăzută, din cauza stilului de gândire: considerând că „a greşi” este sinonim cu „a fi un ratat”, având drept consecinţă lipsa iniţiativei şi a curajului;
• cei mai mulţi dintre adulţii proveniţi din astfel de familii, prezintă carenţă emoţională şi pot manifesta, mai devreme sau mai târziu, diferite tulburări emoţionale; de asemenea, pot dezvolta comportamente de risc, de tipul consumului de alcool, droguri sau delicvenţă, din încercarea de a se împotrivi controlului parental excesiv, lipsei de afecţiune şi rolului de victimă, putându-se transforma chiar ei în agresori (Ioana Druiu);
– funcţiile parentale deficitare: abilitatea de a fi empatic cu copilul, de a-l percepe în mod realist şi de a avea atitudini realiste şi abilitatea de autocontrol a agresivităţii.
2. Stilul parental permisiv:
– se caracterizează printr-un grad înalt de disponibilitate afectivă şi un grad scăzut de control din partea părinţilor;
– caracteristici: copiilor le sunt îndeplinite toate dorinţele şi nu le sunt interzise comportamentele neadecvate; părinţii manifestă căldură şi interes faţă de tot ceea ce face copilul, se consultă cu acesta când iau o decizie care îl priveşte; libertatea de expresie se află pe primul plan;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui permisiv:
• copilul trebuie să aibă libertate totală şi astfel se va dezvolta în ritmul său;
• sensibilitate crescută privind drepturile celorlalţi;
• poate fi „cu capul în nori”;
• nu suportă regulile;
• este foarte comunicativ;
– avantajele acestui stil parental nu sunt de neglijat dar există şi dezavantaje majore:
• acest stil permite dezvoltarea unei identităţi distincte şi originale a copilului, a creativităţii, capacităţii decizionale şi autonomiei;
• adultul se va simţi important, special, „cineva”, determinând creşterea stimei de sine;
• copilul, dar şi adultul se vor confrunta cu dificultatea de a înţelege şi respecta regulile (normele, legile), dezvoltând un tip de comportament, considerat cel puţin ca fiind neadecvat;
• lipsa graniţelor, limitelor, poate genera un Eu slab; de asemenea, vor putea exista probleme de intimitate, nefiind în stare să respecte nevoile, dorinţele şi intimitatea celorlalţi;
• adultul va putea avea o nevoie permanentă de a deţine controlul în orice situaţie şi asupra tuturor;
• există posibilitatea ca un astfel de copil să fie considerat obraznic, problematic, devenind un adult cu tulburări majore de comportament;
• copiii crescuţi astfel, de multe ori nu se integrează în grupurile de la grădiniţă şi şcoală, dezvoltând ca adulţi: frică de respingere, invidie, gelozie sau chiar ură;
– funcţiile parentale deficitare: abilitatea de a-şi ţine sub control durerea; capacitatea de a-i trasa limite copilului, spre a-l responsabiliza.
3. Stilul parental neimplicat este denumit şi „dezangajat” (Maccoby, 1992): când copilul este lăsat la voia întâmplării, fără ca părintele să se intereseze prea mult de nevoile acestuia; de regulă este un stil în care se asociază neglijarea copilului cu violenţa conjugală (posibilităţi de abuz sexual, exploatarea şi coruperea minorului); „limitele inter-generaţionale pot fi depăşite cu uşurinţă – copilului i se pot cere lucruri care nu ţin de rolul său de copil (există şi posibilitatea ca părintele să joace rolul copilului, având nevoi exagerate de atenţie, protecţie, înţelegere)sănătatea mentală a copilului poate avea de suferit” (Muntean, 2009, pg. 424-425);
– se caracterizează printr-un grad scăzut de disponibilitate afectivă şi de control;
– caracteristici: copiilor nu li se impun limite, dar nici nu li se acordă afecţiune; părinţii nu petrec timpul împreună cu copiii, nu sunt interesaţi de activităţile acestora, nu comunică şi sunt aproape în totalitate absenţi din viaţa copiilor lor, atât fizic, cât şi emoţional;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui neimplicat:
• consideră că este suficient să asigure copilului necesităţile de bază;
• permanent absent şi preocupat exclusiv de propriile probleme şi dorinţe; consideră că în viaţă „fiecare e pentru el”;
• fie sunt părinţi cu o „poziţie” socială, fie fac parte din categoria asistaţilor social;
– acest stil prezintă o multitudine de dezavantaje:
• copilul va trăi cu un puternic sentiment de abandon, anxietate şi confuzie în legătură cu propria identitate – se simte permanent „în plus” sau chiar ca o povară de care părintele ar vrea să scape; copilul învaţă că el nu contează prea mult, părerea sa nu este ascultată, simţindu-se astfel lipsit de importanţă sau absolvit de responsabilitate;
• se va forma un Eu slab, iar adultul va manifesta un complex de inferioritate, cu o stimă de sine redusă, veşnic timorat, extrem de sensibil la critică şi eşec, temându-se tot timpul că va fi abandonat, neacceptat, rejectat de către grup; va dori să umple cu orice preţ vidul interior, experimentând relaţii superficiale, cu singurul scop de a se hrăni emoţional;
• adultul va fi mai rigid, mai insensibil la nevoile şi sentimentele celorlalţi, dar uneori mai pragmatic, dacă va învăţa să se bazeze pe propria experienţă de viaţă, dar neacceptând sfaturi şi tratându-i cu suspiciune pe cei care îi oferă afecţiune, considerând iubirea ca pe o slăbiciune;
– funcţiile parentale deficitare: toate.
4. Stilul parental supraprotectiv:
– se caracterizează prntr-un grad mult prea înalt de disponibilitate afectivă, care va genera un control exagerat (provenit nu din nevoia de control, ci din îngrijorările şi fricile părintelui);
– caracteristici: părintele îşi sufocă efectiv copilul, fiind total dedicat acestuia, veşnic îngrijorat să nu i se întâmple ceva; tensionat şi panicat din orice, acest tip de părinte îşi învaţă copilul să nu aibă încredere în cea ce vine din afara familiei;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui supraprotectiv:
• copilul şi familia se află pe primul plan, cu orice preţ, „împotriva relelor şi nenorocirilor care se află la tot pasul”
– avantajele acestui stil sunt minime, iar dezavantajele sunt maxime:
• copilul poate manifesta stări de anxietate, fobii, tulburări ale regimului alimentar, probleme de somn şi manifestări psihosomatice;
• la un moment dat, unii copii se vor simţi sufocaţi şi vor avea tendinţa de a se îndepărta de părinte, până la acte de răzbunare sau chiar fugă de acasă; alţii în schimb vor deveni total dependenţi, incapabili să îşi poarte singuri de grijă;
• adulţii proveniţi di astfel de familii, fie vor avea tendinţa de a ascunde informaţii, de a avea o viaţă secretă, manifestând neîncredere în persoane necunoscute şi căutând situaţii de risc, pentru a-şi afirma permanenta nevoie de independenţă; fie, de cele mai multe ori, vor căuta un „protector” căruia i se vor supune necondiţionat, dezvoltând o personalitate dependentă, imatură afectiv;
– funcţiile parentale deficitare: sunt afectate prin supraexpunere aproape toate, mai puţin cele legate de autocontrol – părinţii supraprotectivi nu îşi agresează fizic sau psihic copilul, ci din punct de vedere emoţional.
5. Stilul parental democratic:
– se caracterizează prin echilibru: disponibilitatea afectivă şi controlul se află în armonie;
– caracteristici: părintele pune pe primul plan binele copilului, respectându-i întotdeauna drepturile;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui democratic:
• drepturi egale în familie, aceleaşi reguli pentru toţi, pe bază de comunicare, afecţiune şi flexibilitate;
– avantajele acestui stil sunt majore, dar există şi dezavantaje generate de socialul contemporan:
• copilul va avea o viaţă frumoasă şi împlinită, învăţând să îşi exprime punctul de vedere şi respectându-l pe al celorlalţi; învaţă să fie independent şi să îşi urmeze propriul drum în viaţă;
• adultul va avea un Eu puternic, o identitate bine definită, cu capacitate decizională; nu îi va fi frică de respingere sau de eşec; va lua viaţa „în piept”;
• şi copilul şi adultul se vor adapta greu unui stil autoritar în mediul social; nu vor accepta nedreptăţile, căutând să îşi facă auzit punctul de vedere; suferinţa va fi mai mare deoarece abordează oamenii şi situaţiile cu deschidere totală şi prea multă încredere;
– funcţiile parentale: sunt toate îndeplinite cu succes.
Aceste stiluri parentale sunt destul de rar „pure”, uneori putând exista caracteristici din cel puţin două stiluri, în funcţie de interacţiunea dintre personalitatea părinţilor, relaţiile de cuplu, tipul de ataşament şi temperamentul copilului.
Stilul parental se află astfel în strictă concordanţă cu funcţiile parentale şi se pune accentul pe funcţia de solidaritate a familiei.
Stilul familial pune accentul mai mult pe funcţia de socializare a familiei şi se referă la „păstrarea şi transmiterea valorilor tradiţionale, a modurilor de acceptare a regulilor sociale impuse, a atmosferei generale specifice familiei. Stilul poate fi imprimat de dominanta funcţional-nivelică: – uneori se impun calităţile instinctiv-pulsionale (în care calităţile biologice, aspectul vestimentar, maniera de exteriorizare a intimităţii sunt reprezentative); alteori poate domina motivaţia economică (asigurarea unui confort material deosebit: casă, maşini, obiecte de lux), în alte cazuri spiritualitatea impune tuturor membrilor un orizont axiologic înalt, dominat de valorile moral-cultural-religioase” (Mircea, 1994, pg. 68). Această perspectivă ne ajută să înţelegem felul în care se formează personalitatea sub impactul stilului familial, generând la persoana adultă adaptare sau dezadaptare, până la intrarea în psihopatologie în anumite cazuri.
Tiberiu Mircea se referă la stilul familial din perspectiva unei „caracterologii a familiei”, propunând o clasificare pe componentele extraversie/intraversie şi mai ales pe acele trăsături, care prin accentuare, pot genera la adult personalitate accentuată sau chiar dezvoltarea unei tulburări de personalitate. Astfel, putem avea de-a face cu următoarele stiluri familiale:
1. Stilul familial extravert: membrii familiei sunt deschişi, comunicativi, încrezători, joviali; viaţa se desfăşoară în comun, în cea mai mare parte a timpului (excursii, concedii, vizite etc) în care sunt angrenaţi toţi membrii familiei;
2. Stilul familial introvert: membrii familiei sunt izolaţi, refuză relaţiile cu ceilalţi, prieteniile – în general aproape orice relaţie externă reprezintă pentru aceştia o imixtiune în intimitatea familiei;
3. Stilul familial astenic: lipsa forţei vitale, deficit de coeziune; lipseşte voinţa şi susţinerea reciprocă, de asemenea lipsesc proiectele comune;
4. Stilul familial exploziv: o permanentă stare tensionată cu potenţial impulsiv-agresiv;
5 .Stilul familial suspicios: existenţa unor mari probleme de coeziune în interiorul familiei, care sunt mascate printr-o exagerare a grijii faţă de un potenţial pericol din afară; păstrarea distanţei faţă de ceilalţi, orice încercare de apropiere fiind privită cu suspiciune, ca o încercare de imixtiune în treburile familiei, cu intenţia de a face rău;
6. Stilul familial nesigur: membrii familiei au pronunţate tendinţe anxioase, tendinţa spre izolare şi evitarea contactului cu alte familii sau grupuri sociale, considerate primejdioase; tendinţe supraprotective din dorinţa de a-şi feri copii de orice situaţii sau persoane considerate apriori ca fiind periculoase;
7. Stilul familial anancast: o rigiditate a relaţiilor în cadrul familiei, formalism, obsesia regulilor şi ordinii cu orice preţ; comportamente ritualice, detaşare şi distanţare interpersonală şi afectivă;
8. Stilul familial paranoiac: bazat pe rigiditate şi suspiciune permanentă; lumea în general este considerată a purta vina tuturor problemelor, neajunsurilor şi neîmplinirilor; ceilalţi sunt priviţi cu suspiciune exagerată, neîncredere generalizată şi toate acţiunile acestora sunt interpretate ca răutăcioase; existenţa unor stări tensionale cu vecinii, care pot degenera chiar în duşmănie;
9. Stilul familial histrionic sau hiperexpresiv: caracterizat prin comportamente spectaculoase, orientate spre exterior; expunerea socială este permanentă, cu dorinţa manifestă de a fi remarcaţi, a se afla în centrul atenţiei, indiferent de mijloace (fie prin extravaganţă, fie stârnind compătimire); deciziile se iau exclusiv „de ochii lumii”; poate părea „familia model” în relaţiile cu ceilalţi, dar totul la nivel teatral, de suprafaţă.
La aceste nouă stiluri explicate de T. Mircea aş mai putea adăuga două, care se întâlnesc din ce în ce mai des în familiile din societatea contemporană:
stilul narcisic: părinţii care se iubesc narcisic doar pe ei înşişi, iar copilul nu are loc, reprezentând o povară, faţă de care se achită eventual doar din punct de vedere material, dar îl ignoră din punct de vedere afectiv-emoţional;
stilul dependent: cei care nu reuşesc să se descurce singuri şi aşteaptă permanent să fie ajutaţi, de către stat, societate, Dumnezeu etc; avem de-a face cu sentimentul de „neajutorare învăţată”.
Intersectând clasificările anterior prezentate, mă voi referi în această lucrare la trei stiluri parental-familiale disfuncţionale, care generează carenţe în dezvoltarea copilului, probleme de ataşament şi în adaptarea adultului la socialul contemporan:
1. Stilul parental-familial neimplicat-neglijent (conţine stilurile: dezangajat, astenic, narcisic, histrionic, introvert, dependent);
2. Stilul parental-familial supraprotectiv: poate fi generat de problemele parentale (conţine stilurile: nesigur, paranoiac, suspicios, dependent, introvert) sau de problemele de sănătate ori de fragilitatea copilului;
3. Stilul parental-familial autoritar-traumatic (conţine stilurile anancast, histrionic şi exploziv).
De ce este atât de important stilul parental-familial? Deoarece se află într-o strânsă legătură cu dezvoltarea creierului copilului – până la vârsta de 3 ani se realizează aproximativ 80% din dezvoltarea acestuia. De asemenea, în jurul vârstei de 3 ani, creierul copilului este de două ori mai activ decât al unui adult şi astfel, achiziţionarea de cunoştinţe şi abilităţi se poate desfăşura optim, dacă există un climat propice din punct de vedere emoţional-afectiv în familie.

din lucrarea de disertatie cu titlul “CONSECINŢE ALE STILURILOR PARENTAL-FAMILIALE
ÎN ADAPTAREA ADULTULUI LA SOCIALUL CONTEMPORAN”

psiholog clinician Alina Moise

Orice informatie din acest articol sau de pe acest blog poate fi folosita de oricine, cu mentionarea sursei!

Posted in parerea psihologului | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Lumina Invierii- sarbatoarea vietii

Ne aflam in saptamana patimilor si, cu totii ne-am fi dorit macar putina liniste, dar nici vremurile si nici macar vremea nu ne dau pace. De aceea, suntem datori fata de noi insine, sa ne dam singuri pace si liniste, pentru a ne putea bucura in tihna de Lumina Invierii, impreuna cu cei dragi.

Unii vor spune ca nu prea e rost de pace cu fierberea care vine de la rusi, cu isteria politica damboviteana din ultima perioada, cu capriciile vremii si cutremurele zilnice din Vrancea. Am auzit zilele trecute o batranica spunand:”fierbe pamantul, maica” – iata adevarul rostit in vorbe putine si simple. Adevarul este ca, intr-adevar fierbe Pamantul, din toata fiinta sa, cautand sa ne atraga atentia, noua oamenilor, ca prea am luat-o pe „aratura” si ne-am indepartat chiar de propriile noastre fiinte! De fapt, toata fierberea politica internationala si autohtona este menita sa ne abata atentia de la adevarata fierbere a Pamantului si a fiintei din interiorul fiecaruia dintre noi.

Avem nevoie sa ne regasim noi pe noi, in noi! Si ce timp mai bun al regasirii ne-am putea dori? Acum de Paste, avem sansa de a ne umple sufletele de Lumina, celebrand Invierea Domnului nostru Iisus Hristos. Iar in momentul in care vom rosti din suflet „Hristos a Inviat!”, fiinta noastra va fi cea care va raspunde „Adevarat a Inviat!”. Si din acest dialog al sufletului cu fiinta, ne vom regasi pe noi insine, dincolo de orice fierbere, in seninatatea bucuriei Invierii, o adevarata sarbatoare a vietii.

Si pentru ca tot vorbeam de fierbere, sa nu uitam fierberea din bucatarii, unde se pregateste hrana pentru trup. Sa ne bucuram de pregatirea ei si sa o savuram cu moderatie, neuitand ca si sufletul pregateste de zor hrana cea spre fiinta, care este necesar sa fie savurata in totalitatea ei, fara nicio restrictie! Si in speranta ca ar putea citi si intelege acest lucru cat mai multi dintre cei pentru care este important doar a bea si a manca, iata in final un pasaj care mi s-a parut interesant in acest context.

” Viata trebuie stoarsa pana la ultima picatura. Nu e ceva ce trebuie contemplat – dati-o pe gat pana la fund! Ultimele cuvinte ale lui Iisus catre apostolii lui sunt semnificative. Cina cea de taina, ultima ocazie in care IIsus a mancat si a baut alaturi de apostolii sai inainte de a fi prins si intemnitat. El stia ca urma sa fie prins si rastignit. Asa ca dupa cina le-a spus cateva cuvinte discipolilor lui: „Tineti minte doar un lucru: nu ati fost cu mine pentru a-mi asculta vorbele; ati fost alaturi de mine pentru a ma gusta, pentru a ma bea, pentru a ma trai! si veti continua sa faceti asta si dupa ce nu voi mai fi fizic cu voi!” Astfel, odata ce ati aflat secretul de a bea, de a manca, de a absorbi, intreaga existenta va sta la dispozitie!”

Paste Luminat si Bucurie pentru toti, impreuna cu cei dragi!

Alina Moise

 

 

 

 

Posted in Sarbatori fericite | Etichetat , , , , | Un comentariu

Psihologia si psihopatologia familiei

Familia în societatea românească – reprezentare socială şi responsabilităţi

Studiile de specialitate demonstrează faptul că, familia reprezintă pentru români acel aspect al vieţii, care le oferă cea mai mare satisfacţie (Popescu, 2009).
Familia a constituit de-a lungul timpului, un reper de stabilitate în viaţa individului, fiind percepută ca o instituţie care prezervă valorile, tradiţiile şi cultura unei naţii. Dar, din păcate, ca şi majoritatea instituţiilor din socialul românesc contemporan, familia, ca şi instituţie, are permanent de suferit. Deoarece, pe de-o parte avem de-a face cu o neîncredere generalizată în instituţii, iar pe de altă parte, cu un nivel al încrederii în proprii semeni, aflat într-o permanentă scădere. De asemenea, nivelul maxim de expunere în mass-media mondenă şi de ştiri, al problemelor şi situaţiilor „picante” din familiile „vedetelor” de tot felul şi chiar din familiile oamenilor obişnuiţi (contra cost sau din nevoia de a se afla cu orice preţ în centrul atenţiei), reprezintă un factor de destabilizare a familiei.În ceea ce priveşte dimensiunea familiei tradiţionale, aproape că nu mai contează în societatea actuală.
Cu toate acestea, familia se păstrează în topul satisfacţiei romanilor, chiar din cauza tarelor socialului contemporan: dificultăţile economice şi capitalul social redus, ca urmare a neîncrederii în forţele proprii şi în ceilalţi, dependenţei, „neajutorării învăţate” şi asumării rolului de victimă de către o parte semnificativă a populaţiei.
Psihologul Diana Vasile, consideră că familia reprezintă „unul din factorii de echilibru ai persoanei, poate chiar cel mai important” (Vasile, 2008, pg. 64).
Familiei i-au fost recunoscute două responsabilităţi majore: a naşte biologic şi a „naşte psihologic” copilul (Aubertel, 2000). Naşterea biologică, în condiţiile societăţii actuale reprezintă un potenţial traumatizant mai redus, dar nu trebuie uitate dificultăţile generate de subfinanţarea şi corupţia cere afectează sistemul medical, existând destul de mulţi copii traumatizaţi încă de la naştere. Otto Rank a sugerat că „prototipul tuturor anxietăţilor este trauma naşterii”, deoarece copilul, în pântecul mamei se simte în siguranţă, fiecare nevoie fiindu-i satisfăcută instantaneu. Dar, la naştere „organismul se trezeşte subit împins într-un mediu ostil, sistemul nervos al noului născut, imatur şi nepregătit, estebombardat cu stimuli senzoriali intenşi şi diverşi. Trauma naşterii, cu tensiunea ei şi cu teama că instinctele Sinelui nu vor mai fi satisfăcute este prima experienţă a persoanei” (Sima, 2004, pg.179-1980). De asemenea, studiile lui Stanislav Grof legate de traumele perinatale, demonstrează că acestea pot sta la baza unor probleme în dezvoltarea adultului, mai ales atunci când traume ulterioare vin şi se adaugă uneia sau mai multor traume perinatale. Dar cea care implică apariţia celor mai multe traume este „naşterea psihologică”, acestea fiind generate de stiluri parentale disfuncţionale (învăţate de mulţi părinţi din propriile familii de origine sau dezvoltate sub impactul devastator al socialului contemporan – generator de frică, instabilitate, stres şi traume emoţionale multiple).

Principalele funcţii ale familiei, roluri şi funcţii parentale

Există mai mulţi autori care au descris funcţiile familiei, dar mă voi rezuma la două abordări: din perspectivă psihologică cea a Dianei Vasile şi din perspectivă sociologică a Mariei Voinea. Din ambele perspective se desprind trei funcţii principale: de socializare, de solidaritate şi economică.
Voi începe cu funcţia economică, deoarece este foarte importantă, asigurând baza pentru posibilitatea de a fi îndeplinitre celelaltre două, presupunând asigurarea resurselor material-financiare necesare existenţei familiei (locuinţă, hrană, obiecte de strictă necesitate etc). Dacă această funcţie este realizată, cel puţin la un nivel cât de cât decent, atunci familia are posibilitatea să se centreze şi pe îndeplinirea celorlalte funcţii (Voinea, 1993). De asemenea, poate conduce la satisfacerea trebuinţelor necesare supravieţuirii.
Funcţia de socializare, reprezintă transmiterea către copil (cu scopul de a fi asimilate de către acesta) a atitudinilor, valorilor, principiilor şi modelelor de comportament (Vasile, 2008). Această funcţie se corelează şi cu perceperea de către viitorul adult a familiei ca şi instituţie, responsabilă cu prezervarea valorilor. Prin funcţia de socializare este dezvoltată valoarea individului, care-i determină locul în ierarhia socială şi morală a societăţii. Valoarea personală, se află astfel, în strânsă legătură cu valoarea pe care aceata o acordă umanului în general (semnificaţia profundă, interioară a fiinţei, raportată la sistemul de valori dobândite în urma educaţiei din familie şi din mediul social). Valorile reprezintă „realităţi latente, interioare indivizilor, însă puternic determinate social” (Popescu, 2009, pg. 77). Semnificaţia ineriorizării valorilor pentru persoană este deosebit de importantă, deoarece prin acţiunea valorilor asupra Eului, se formează Supra Eul moral şi spiritual (ca depozitar al valorilor şi normelor morale, cu ajutorul căruia persoana îşi elaborează propriile atitudini, sentimente şi comportamente, sub imperiul unor conduite morale).
Dar nu trebuie să uităm că „valoarea satisface o dorinţă sau o trebuinţă umană şi corespunde unor atitudini sufleteşti şi morale ale persoanei, care se formează şi se desăvârşeşte prin interiorizarea valorilor” (Enăchescu, 2008, pg. 49). Iubirea se află printre valorile umane fundamentale, fiind în acelaşi timp nevoie/trebuinţă (atât la copil cât şi la adult), precum şi dorinţă/aspiraţie spirituală (la persoana aflată în procesul individuaţiei). Tudor Vianu spunea că orice morală „se înrădăcinează în nevoia de a iubi, de a simpatiza cu semenul”, iubirea fiind o „trebuinţă sufletească, căreia valoarea etică îi răspunde”. Din acest punct de vedere, dacă funcţia de socializare a familiei este deficitară sau inexistentă, Supra Eul adultului în devenire nu se dezvoltă, iar acesta va avea atitudini, sentimente şi comportamente imorale sau amorale, concretizate în vicii de tot felul, perversiuni, acte de violenţă, ură, invidie, răzbunare etc.
Funcţia de socializare influenţează şi stilul parental, prin gradul de control psihologic exercitat asupra copilului (se referă la încercările de control care influenţează dezvoltarea psihică şi emoţională a copilului, prin utilizarea de practici precum: inducerea vinei, retragerea dragostei, umilirea – Ciobâncan, 2012).
Conform unor studii efectuate de Peter Riedesser şi Gottfried Fischer, apar două fenomene: de suprasocializare sau de subsocializare. Suprasocializarea corespunde stilului parental autoritar, cu un tip de educaţie excesiv de sever, rigid şi restrictiv, prin care „vitalitatea personalităţii copilului este reprimată”, iar atunci când apar şi pedepsele corporale avem de-a face cu un „stil educaţional traumatic”, în urma căruia „ia fiinţă personalitatea nevrotică clasică, din cauza refulării exagerate a impulsurilor vitale” (Riedesser, Fischer, 2007, pg. 21). Subsocializarea apare atât la copiii supraprotejaţi (stil parental protectiv) sau răsfăţaţi, dar şi la cei neglijaţi (stil parental neimplicat) şi generează o serie de probleme dezadaptative: probleme de siguranţă, stabilitate şi de imaturitate a Eului; lipsa empatiei, deficit de rezonanţă afectivă, imaturitate afectiv-emoţională, lipsă de înţelegere a normalor sociale şi a reciprocităţii sentimentelor, probleme de intimitate.
Dacă funcţia de socializare nu este îndeplinită de către familie, va fi afectată şi funcţia de solidaritate, deoarece manifestarea sentimentelor de afecţiune (iubire) pentru copil, se realizează în funcţie de personalitatea părinţilor, care include şi componenta Supra Eului moral şi spiritual. Iar părinţii deficitari la acest capitol, nu vor putea asigura nici funcţia de socializare, nici pe cea de solidaritate, chiar dacă o asigură pe cea economică.
Funcţia de solidaritate se manifestă în cadrul familiei prin sentimentele de afecţiune, iubire faţă de copil. Acesta învaţă astfel, ce înseamnă sentimentul de apartenenţă, de încredere, respect, întrajutorare, asigurându-i acoperirea trebuinţei de stabilitate (siguranţă) şi nevoia de intimitate (ambele stând la baza stilului de ataşament – care determină modelul de relaţionare al adultului cu ceilalţi). „Dimensiunea afectivă a familiei este dată de relaţia afectivă cu mama şi tatăl, reprezentând modelul de bază al dezvoltării sentimentelor faţă de sine şi de ceilalţi” (D.Vasile, 2008, pg. 48). Rolul tatălui este asociat de regulă autorităţii, securizării economice şi sociale a familiei, în timp ce rolul mamei vizează cel mai mult viaţa emoţional-afectivă a familiei în general şi a copilului în special, asigurând triada iubire – ataşament – siguranţă afectivă).
Iubirea este factorul cel mai important în creşterea unui copil, spre a deveni un adult capabil să se adapteze exigenţelor socialului contemporan. De aceea, este necesar, ca părinţii să le ofere copiilor lor cât de multă iubire sunt ei capabili să le dea, deoarece numai astfel vor putea compensa greşelile inerente „profesiei” de părinte. Pentru că, dacă iubirea este insuficientă, greşelile părinţilor îi vor lovi şi traumatiza emoţional pe copii, determinând instabilitate, nesiguranţă şi frică de intimitate la viitorii adulţi.
Iubirea părinţilor îi asigură şi îi dezvoltă copilului sentimentul de stabilitate, de siguranţă, care îl ajută la vârsta adultă să se relaţioneze cu ceilalţi, fără probleme majore, fiind capabil de a dezvolta o relaţie de intimitate, care să-i asigure posibilitatea întemeierii propriei familii la timpul potrivit. „Intimitatea presupune o relaţie personală, apropiată, familiară şi, de regulă afectuoasă sau de dragoste cu o altă persoană, care presupune o cunoaştere detaliată sau o înţelegere profundă a celorlalte persoane, precum şi o exprimare activă a gândurilor şi sentimentelor ce oferă o bază pentru familiaritate” (apud Bagarozzi, 2001, pg. 5). Doctorul în psihologie Dennis Bagarozzi a pornit de la această definiţie (din Dicţionaril Random House al limbii engleze), considerând intimitatea ca pe o trebuinţă de bază, care derivă din nevoia fundamentală de supravieţuire, precum şi din cea de ataşament. Dezvoltând teoria ataşamentului, Bowlby (1969) a explicat faptul că, acei copii care au fost privaţi de un ataşament securizant, ca adulţi dezvoltă dificultăţi în privinţa intimităţii. Concluzionând, „intimitatea este un proces interactiv, care conţine o serie de componente bine structurate şi inter-relaţionate, în centrul cărora se află cunoaşterea, înţelegerea şi acceptarea celuilalt” (Bagarozzi, 2001, pg. 56).
Din principalele funcţii ale familiei derivă funcţiile parentale. Am desprins din literatura de specialitate (Killen, 1998; Muntean, 2009) opt categorii de funcţii, bazate pe anumite tipuri de abilităţi, capacităţi şi trăsături de personalitate ale părinţilor, după cum urmează:
1. acceptarea responsabilă a sarcinii de a satisface nevoile copilului:
– depinde de doi factori: nivelul stimei de sine a părintelui şi cunoaşterea nevoilor copilului în diferitele stadii de dezvoltare psihosocială;
2. capacitatea de a considera ca prioritare nevoile copilului:
– depinde de nivelul de maturitate al părinţilor; un părinte imatur se va pune întotdeauna pe el pe primul plan şi mai mult decât atât, nevoile copilului îl vor irita, stârnindu-i frustrări şi reacţii agresive;
3. capacitatea de a interacţiona pozitiv cu copilul (mai ales mama):
– presupune capacitatea părintelui de a avea un comportament consecvent şi de a se angaja împreună cu copilul în toate nevoile acestuia, inclusiv de joc (determinante pentru a avea ca adult o viaţă armonioasă);
– generează calitatea şi tipul ataşamentului, fapt care îşi va pune amprenta pe toate relaţiile viitorului adult (cu partenerul de viaţă, prietenii, colegii şi bineînţeles, cu proprii copii);
4. abilitatea de a fi empatic cu copilul (mai ales în primii ani de viaţă – o condiţie elementară pentru a-i putea ghici stările şi a-i înţelege nevoile):
– presupune capacitatea de rezonanţă afectivă, generată de legătura cu „copilul interior”; dacă însă, în propria copilărie, părintele a trecut prin anumite traume şi suferă de carenţă afectivă, îi va fi greu sau chiar imposibil să rezoneze afectiv cu copilul, să-i acorde iubirea şi atenţia necesare pentru a-l înţelege şi a-i alina suferinţele;
5. abilitatea de a percepe copilul în mod realist:
– poate fi alterată de aşteptările pe care părinţii le au în legătură cu copilul;
– relaţia părinte-copil depinde de felul în care acesta este perceput de către părinte, deoarece copilul introectează atitudinea părintelui faţă de el, percepându-şi imaginea de sine în funcţie de modul în care este văzut de către acesta;
– în cazul în care părinţii văd în copil doar posibilitatea de a-şi îndeplini propriile vise nerealizate, punând presiune asupra acestuia şi determinându-l să se supună sau să se revolte, destinul viitorului adult va fi marcat de următoarele tendinţe:
• supunere/dependenţă – care generează neîncredere în forţele proprii, imaturitate afectivă, stimă de sine scăzută, depresie (din cauza faptului că nu s-a ridicat la aşteptările părinţilor);
• agresivitate/autoagresivitate – apariţia unor acţiuni riscante în lupta pentru independenţă, anxietate, probleme psihosomatice (generate de permanenta luptă pentru propria imagine de sine, trăind aproape permanent angoasa conflictelor interioare);
6. abilitatea de a avea aşteptări realiste faţă de capacitatea copilului de a coopera (în strânsă legătură cu aşteptările faţă de copil):
– dacă părinţii nu cunosc nevoile de dezvoltare ale copilului şi încearcă să-l supracontroleze, acesta va reacţiona prin negativism (specific vârstei de 2-3 ani, pubertăţii şi adolescenţei); negativismul se manifestă din nevoia de independenţă, pentru formarea propriului Eu, iar comportamentul de supracontrol, agresiv sau chiar abuziv al părinţilor, va spori negativismul;
– părinţii care suferă de carenţă afectivă severă, au o nevoie de atenţie atât de mare, încât ajung să considere negativismul copilului ca pe o lipsă de atenţie; aceşti părinţi se simt ignoraţi chiar de propriul copil, iar frustrarea este maximă (de aici riscul de comportament agresiv/abuziv);
7. abilitatea de a-şi ţine sub control durerea şi agresivitatea (spre a nu se revărsa asupra copilului):
– ţine de nivelul de maturitate afectivă şi de starea de sănătate fizică şi psihică a părintelui;
– are legătură cu modul de gestionare a stresului, capacitatea de amânare, de a putea trece peste propriile griji şi temeri, pentru a putea râde şi glumi cu copilul, împărtăşind cu acesta bucuria de a trăi;
– „se spune că darul cel mai de preţ pe care i-l poate face o mamă copilului ei este bucuria de a trăi. Doar o mamă care trăieşte această bucurie i-o poate dărui şi copilului” (Muntean, 2009, pg. 423);
8. capacitatea de a-i trasa limite copilului, pentru a-l responsabiliza (este una dintre cele mai dificile funcţii parentale):
– copilul are nevoie de imaginea unor părinţi iubitori, fermi şi flexibili în acelaşi timp, care să fie cât se poate de consecvenţi;
– rolul tatălui este deosebit de important, deoarece autoritatea parentală îi dă copilului atât starea de siguranţă, cât şi pregătirea pentru confruntarea cu societatea şi cu propriile dorinţe;
– părintele trebuie să traseze limite, sub forma unor reguli clare (valabile pentru toţi, în aceeaşi măsură), care să respecte autonomia şi individualitatea copilului, deoarece numai astfel începe formarea Eului viitorului adult;
– regulile îi vor fi explicate copilului pe înţelesul său şi nu vor fi impuse prin forţă, ci prin persuasiune şi sugestie (fermitatea îmbinată cu flexibilitatea), pentru a-l ajuta să le internalizeze, cu cât mai puţină suferinţă;
– părintele care abuzează de controlul psihologic şi care interzice prea mult, comite un abuz emoţional (îmbracă o mare varietate de forme – de la respingerea copilului şi până la exploatarea acestuia în folos propriu), care poate fi însoţit şi de abuz fizic;
– părintele care nu interzice aproape nimic copilului său, îi generează acestuia o imensă carenţă afectivă, deoarece, pe de-o parte, Eul nu se formează sau este foarte slab, iar pe de altă parte, un copil căruia i se îndeplinesc toate dorinţele, se va transforma într-un adult incapabil de a se bucura de viaţă;
– părintele care supraprotejează sau acordă libertate totală neresponsabilizându-l, îi limitează copilului său exact capacitatea de a fi liber şi independent ca adult, în acest tip de societate, în care capacitatea de acţiune şi autoreglare, reprezintă principalele modalităţi de integrare socială, în absenţa cărora este pusă în pericol însăşi capacitatea de supravieţuire;
– controlul psihologic generează abuz emoţional: „spusele comune în tradiţia noastră „nu te mai iubesc” sau „dacă mai plângi, plec fără tine” sunt abuzuri emoţionale majore, pe care copilul le trăieşte în sine, singur, căci nimeni nu îi spune că vorbele acestea nu sunt ameninţări reale. Abuzul emoţional este o atitudine parentală cronică, afectând şi împiedicând dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului” (Muntean, 2009, pg. 424).

din lucrarea de disertatie cu titlul “CONSECINŢE ALE STILURILOR PARENTAL-FAMILIALE
ÎN ADAPTAREA ADULTULUI LA SOCIALUL CONTEMPORAN”

psiholog clinician Alina Moise

Orice informatie din acest articol sau de pe acest blog poate fi folosita de oricine, cu mentionarea sursei!

Posted in parerea psihologului | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu