Alegerile jocurilor politice

Duminica vor avea loc alegerile locale. Eu ma duc sa votez, fie si numai pentru  ca buletinele de vot au fost tiparite – copacii au fost taiati iar banii publici cheltuiti. Dar cam atat despre aceste alegeri si un pic mai mult despre ce cred eu ca inseamna politica, intr-un fragment din cartea mea “Marele Joc”.

… politica nu se ghidează după legile logicii.

Politica îşi are propriile ei legi. Sunt legi care de cele mai multe ori par a se bate cap în cap, atât între ele, cât şi cu legile societăţii din care faci parte.

Acesta a fost primul şoc, dintr-un lanţ care se pierde departe, spre viitor, dar, întotdeauna porneşte din trecut. Şi asta deoarece politica, din punctul de vedere al reprezentării geometrice este un cerc. La prima vedere. Deja de la al doilea şoc am început să întrevăd încă un cerc şi intersecţii. Şoc după şoc ajungi să constaţi că pentru tine se mai închide un cerc, al cărui ultim pas este primul pe nivelul următor al unui nou cerc.

În clipa în care începi să observi această ţesătură halucinantă ai de ales. Fie te auto-echilibrezi într-un permanent dezechilibru – asemănător dansatorului pe sârmă din cupola Circului Globus – fie o iei la fugă cu mintea ta cea de pe urmă. Unii reuşesc acest lucru înainte de a deveni zombi. Alţii nu. Aceştia se numesc victime colaterale.

După fiecare şoc am ales să merg înainte. Chiar dacă nu mi-am găsit echilibrul interior, eu totuşi am mers, mai mult sau mai puţin clătinat şi poticnit, într-un pseudo-echilibru de suprafaţă care m-a menţinut în joc. Dar, în acelaşi timp m-a implicat într-o mulţime de jocuri ale altora.

Şi aşa am aflat că jocurile politice se desfăşoară permanent iar cicatricele sufleteşti sunt medaliile.

Campionul politic este cel care rămâne de fiecare dată în echipă, indiferent de locul pe care îl ocupă. În cazul acesta, condiţia esenţială este să se formeze echipa, iar dacă se formează să nu se transforme în gaşcă, ori şi mai rău, aşa zisa echipă să reprezinte doar o chintesenţă a luptei permanente dintre mai multe găşti. La modul ideal, politica este un sport de echipă, în care fiecare încearcă să-şi facă propriul joc. Dacă echipa este sudată, fiecare este atent în permanenţă să nu strice jocul de ansamblu al echipei. Din păcate, de cele mai multe ori acest lucru presupune pierderea prietenilor şi ajutorul acordat celor mai aprigi duşmani. De aceea, se spune, că prietenia şi politica nu prea fac casă bună.

În politică, dacă vrei să şi realizezi ceea ce ţi-ai propus, trebuie să-ţi joci jocul propriului interes fără să distrugi echipa sau să scandalizezi spectatorii. Dar să nu le permiţi nici altora să o facă.

De aceea, „inocenţii” şi cei care refuză să se schimbe nu au ce căuta în politică. Pentru că, în politică nu există inocenţi, iar cuvântul de ordine este adaptabilitatea.

Eu am refuzat prea mult timp evidenţa. Încă mai credeam în inocenţă. Dar a venit totuşi clipa în care am înţeles că inocenţa e de mult pierdută, încă din momentul semnării adeziunii. Am vrut să spun: Stop joc ! Prea târziu. Am ştiut în secunda următoare că nu mai este atât de simplu.

Jocurile nu se vor încheia cu adevărat niciodată. Pentru că, la noi, la români, politica este o horă. O Ciuleandră. Din care este posibil, chiar foarte probabil să nu mai poţi să ieşi. În nici un caz aşa cum ai intrat.

De cele mai multe ori nu îţi rămâne decât să joci. Exact aşa cum ţi se cântă. Iar de câte ori greşeşti paşii este foarte posibil să îţi rupi câte ceva. Sau … nu se ştie … să cazi. Pentru că, am uitat să vă spun că jocul se desfăşoară pe marginea unei prăpăstii mai speciale. Imaginaţi-vă o prăpastie în trepte. Depinde pe ce treaptă cazi ! şi dacă te mai ridici !

Politica se face în paşi de dans. Şi foarte puţini sunt cei care cunosc paşii. Pentru simplul fapt că muzica se schimbă într-un ritm ameţitor. Unii i-ar spune magie, iar alţii nebunie.

Uneori mă simt ca o păpuşă de lemn, recuzită într-un uriaş teatru de păpuşi. Un teatru special. Un teatru în care sforile păpuşilor sunt legate între ele. Unele păpuşi sunt mai sus iar altele mai jos.

Cei câţiva maeştrii păpuşari mânuiesc sforile. Uneori se mai încurcă între ele. Atunci, câte o păpuşă se crede Pinocchio … şi refuză să mai meargă la şcoală. Din acel moment nici măcar „tata Geppetto” nu o mai poate salva.

Povestea se repetă. Până când, bietul pretins Pinocchio ajunge fie lemne de foc pentru reîncălzirea atmosferei, fie înapoi în sfori. Iar în puţinele cazuri fericite, devine copil adevărat. Un copil drăguţ şi deştept care poate porni pe lungul drum al învăţării meseriei de păpuşar. Dar, nu se ştie niciodată dacă va ajunge între acei, atât de puţini maeştrii.

Este un aspirant care îşi va pierde pe rând inocenţa, prietenii şi uneori chiar sufletul. Şi iată cum, biata păpuşă de lemn, care şi-a dorit cu atâta ardoare să fie om adevărat, ajunge de piatră. De aceea poate deveni statuie încă din timpul vieţii, fără să mai fie nevoie de cheltuieli suplimentare. (…)

Alina Moise

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în exemplul personal și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s