Psiholog la cresa

A trecut mai mult de un an de cand nu am mai scris pe blog. Intre timp am terminat masterul si de un an lucrez ca psiholog la o cresa. Si ca sa vedeti cum functioneaza lucrurile, cu mai bine de 5 luni inainte am inceput sa imi pregatesc lucrarea de disertatie cu titlul „CONSECINŢE ALE STILURILOR PARENTAL-FAMILIALE
ÎN ADAPTAREA ADULTULUI LA SOCIALUL CONTEMPORAN”. Cu sprijinul celei care mi-a coordonat lucrarea si care imi este si supervizor, doamna Lector.univ. dr. GABRIELA STOLTZ, am reusit sa realizez o lucrare de specialitate care, in primul rand imi este de folos in fiecare zi si de asemenea, a fost apreciata de comisie cu nota maxima.
Faptul ca am posibilitatea sa imi fac meseria de psiholog in beneficiul copiilor este o bucurie si o binecuvantare pentru care ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi!

Pentru cei care sunt parinti si nu numai, am sa postez pe blog incepand de azi, parti din aceasta lucrare si mai apoi si alte articole, utile pentru cei care doresc sa creasca niste copii cu mai multe sanse de adaptare la societatea in care traim.

ARGUMENT

„Parentajul reuşit este esenţial pentru sănătatea mentală a generaţiei viitoare”
John Bowlby
Am ales această temă pentru lucrarea mea de disertaţie, deoarece am constatat în activitatea mea personală şi profesională, că multe persoane cu care am interacţionat sau am lucrat, prieteni şi apropiaţi, s-au confruntat cu situaţii stresante care, deşi nu reprezentau cum se zice „un capăt de ţară”, totuşi i-au incapacitat pentru perioade mai mici sau mai mari. De asemenea, unii au prezentat simptomatologie de tip psihosomatic, iar alţii tulburări în zona afectivităţii, cu manifestări dezadaptative (în unele cazuri până la încetarea funcţionării în plan social). Cunoscându-le la marea majoritate „istoria vieţii”, mi-am dat seama că vulnerabilitatea lor la stres sau în cazul situaţiilor traumatizante este generată de problemele sau traumele cu care s-au confruntat în copilărie, în propriile familii. Dar, acesta este doar un aspect al problemei, deoarece, o mare parte dintre ei au avut o bună funcţionare la nivel social până la un anumit moment dat. Problemele majore au apărut brusc sau treptat, după 1990. De aceea, am să tratez pe larg în această lucrare şi problema socialului contemporan, generator de frustrări, dezechilibre şi chiar traume majore.
Am considerat că este necesar să mă raportez la stilurile parental-familiale, deoarece acesta este punctul de pornire pentru orice individ, precum şi legătura dintre acesta şi mediul social.Familia este un factor de echilibru sau de dezechilibru pentru noi toţi, în funcţie de siguranţa, stabilitatea şi valorile pe care ni le transmite, încă din primii ani de viaţă. consideră că. Stilul parental-familial reprezintă ansamblul comportamentelor şi emoţiilor care definesc modul în care părinţii abordează relaţia cu copilul lor şi poate fi adaptativ sau dezadaptativ, cu un impact important asupra formării personalităţii viitorului adult. În această lucrare mă voi referi la trei stiluri parental-familiale disfuncţionale: stilul autoritar-traumatic, stilul supraprotectiv şi stilul neimplicat-neglijent, ilustrate prin 5 studii de caz.
Stilul parental determină tiparul de ataşament, iar relaţiile de ataşament stau la baza existenţei umane, reprezentând şi o premisă a sănătăţii emoţionale. Părintele teoriei ataşamentului, John Bowlby spune că „există dovezi solide care susţin faptul că modul în care se organizează comportamentul de ataşament al unui individ depinde în mare măsură de tipurile de experienţă pe care le are în cadrul familiei de origine” (Bowlby, 2011, pg.29). Există două tipare majore de ataşament: sigur şi nesigur, care generează stiluri de ataşament: de siguranţă, evitant şi ambivalent. Conturarea stilului de ataşament se realizează prin interacţiunea dintre temperamentul individului – stilul parental şi crizele primelor două stadii de dezvoltare psihosocială.
Adulţii cu vulnerabilităţi se vor adapta mai greu sau chiar deloc la socialul contemporan, deoarece „persoana trăieşte în lume şi în sine prin Eul său (…) în lume poate avea succese sau insuccese, poate colabora anevoios cu aceasta sau intra în sciziune, ajungând la înstrăinare” (Alexandrescu, 1998, pg.122).
Sub influenţa pulsiunilor (instinctelor) care se regăsesc în inconştient, noi suntem nevoiţi să ne structurăm Eul si Supra Eul, în această societate, care ne cultivă şi ne exacerbează pulsiunile agresive şi sexuale. La început, părinţii (mai ales taţii) joacă într-un fel rolul Supra Eului (deţinătorul interdicţiei) şi în funcţie de atitudinea lor faţă de noi, bazele construcţiei Eului sunt durabile sau fragile. Dacă vom fi suprprotejaţi sau prea ţinuţi din scurt, ne vom trezi la un moment dat, că avem un Eu slab, personalitatea nu se formează pe baze corecte, cu tendinţa de a funcţiona la nivel preponderent inconştient. Şi asta deoarece, mecanismele de apărare ale Eului se află în inconştientul nostru (negarea, refularea, proiecţia etc) iar Eul si Supra Eul işi au baza energetică tot în inconştient. De reţinut este faptul că, existenţa acestor mecanisme de apărare este normală, dar atunci când funcţionăm exclusiv pe baza lor, Eul nostru slăbeşte din ce în ce mai mult, pentru că ele sunt centrate pe a ascunde şi a fugi, nicidecum pe a înfrunta/a te confrunta cu situaţia, iar dacă iniţial tensiunea psihică scade, pe termen lung se acumulează din ceîin ce mai multe tensiuni şi frustrări, despre care nici măcar nu avem cum să fim conştienţi.
Deoarece mă refer la socialul contemporan este necesar să dau câteva explicaţii, deoarece societatea românească are foarte multe dezechilibre, atât la nivel social, cât şi la nivelul trăirilor sufleteşti.
De aceea este necesar să vedem în ce stare se află sufletul romanesc, adică starea naţiunii române în ansamblul său (fiinţei naţionale) şi a indivizilor care o compun, în particular. Şi trebuie pornit de la faptul că, timp de 45 de ani, individul a fost total desconsiderat şi depersonalizat, într-o masă amorfă, care nu putea fi definită ca mulţime, dar care a avut o zvâcnire in 89-90. Acest fapt a speriat şi a generat o reacţie extrem de dură, deopotrivă la adresa mulţimii dar şi a individului. Mulţimile au fost dispersate, fărâmiţate şi desconsiderate, iar individul a fost împins către însingurare, alienare, frică, ură, depresie şi disperare.
Pe acest fond viciat al socialului contemporan, ambianţa familială are de suferit, generând carenţe afective, abuzuri fizice şi emoţionale. Sursele carenţei afective sunt: insuficienta interacţiune cu copilul; mamă imprevizibilă cu comportament haotic; discontinuitatea legăturilor cu părinţii (în situaţiile tot mai dese în care unul sau chiar ambii părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate). Copilul va fi astfel neinvestit cu o identitate distinctă, ca adult se va devaloriza pe sine, trăind o angoasă de abandon permanentă sau se va maturiza forţat, pentru a-şi putea purta de grijă (Rădulescu, Dâmboeanu, 2010). Atunci când copilul este separat de părinţi, mai ales de mamă, după primul an de viaţă şi persistă această situaţie timp de 3 ani, efectele vor fi ireversibile – probleme de limbaj, de comunicare, de abstractizare, la care se adaugă imposibilitatea sau greutatea de a lega ataşamente interpersonale profunde şi durabile (Marcelli, 2003).
Tipurile de abuzuri asupra copilului”rele tratamente în familie: violenţă fizică, ignorare, izolare, deficienţe de îngrijire, neglijenţă (nesatisfacerea nevoilor fiziologice şi afective, lipsa de protecţie în faţa pericolelor) cruzimea mentală (cerinţe excesive, pedepse contradictorii, expunerea frecventă a unui minor la situaţii al căror efect emoţional depăşeşte capacităţile sale de integrare psihologică: umilinţe, ameninţări, marginalizare, devalorizare sistematică etc) (…) traumatizarea copilului este în acelaşi timp fizică şi psihologică, deoarece, confruntat cu intensitatea agresiunii este conştient că nu poate răspunde şi nici nu poate fugi. El trăieşte o stare de teroare şi este dezorientat de faptul că părinţii lui privesc cu uşurinţă şi satisfacţie agresiunea. În consecinţă, copilul se poate transforma pe termen lung din victimă în agresor. (…) Abuzul emoţional – o acţiune cronică a părinţilor sau a altor persoane implicate în îngrijirea copilului, care dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a acestuia; un comportament intenţionat al unui adult care jigneşte, batjocoreşte, ironizează, devalorizează sau umileşte copilul în momente semnificative, afectându-i imaginea de sine şi echilibrul psihic. (…) Copilul abuzat emoţional simte că nu este dorit, iubit şi trăieşte teroarea izolării, a respingerii, a refuzului de afi recunoscut ca o entitate distinctă, suportând şi agresivitatea verbală şi chiar fizică a adulţilor care ar trebui să-i asigure un mediu sigur de dezvoltare. În consecinţă, copilul va dezvolta sentimente de neîncredere, ostilitate, inhibiţie socială şi dificultăţi de adaptare. Abuzul afectează felul în care copilul percepe şi înţelege lumea pe care o va considera ca ostilă, periculoasă” (Rădulescu, Dâmboeanu, 2010, pg.20,21,24).
Într-un studiu la nivel naţional din 2002 despre copilul abuzat şi neglijat în România au fost publicate următoarele date (reprezentând însă doar partea vizibilă, deoarece experţii apreciază că 80% dintre abuzuri nu sunt cunoscute de către autorităţi):
• 47% dintre părinţi folosesc în mod frecvent bătaia ca modalitate de pedepsire a copiilor;
• 45,8% îşi neglijează fizic copiii;
• 43,6% îşi neglijează psihic copiii;
• 10% îşi abuzează sexual copiii.
Iată şi câteva dintre caracteristicile copiilor neglijaţi : foarte cuminţi, timizi, retraşi, nu încearcă niciodată să se afirme, preferă să se joace singuri, să stea singuri şi nu prea îşi fac prieteni, nesocializând (Schaffer, 2005). Iar abuzul emoţional (din care face parte şi supraprotecţia) are drept consecinţă incapacitatea copilului de a se juca sau de a se exprima prin joc (Rădulescu, Dâmboeanu, 2010), ceea ce conduce la probleme de dezvoltare, deoarece este ştiut faptul că în copilărie ne formăm majoritatea abilităţilor prin joc. Iar acolo unde nu există joc, mai mult ca sigur există şoc, traume şi multă suderinţă, atât pentru copii, cât şi pentru adulţi.
Premisele teoretice ale cercetării:
– un stil parental-familial disfuncţional, combinat cu un stil de ataşament insecurizant pot conduce la formarea unui Eu slab (prin folosirea permanentă a mecanismelor defensive), o stimă de sine scăzută (cu accentul pe trebuinţele şi nevoile bazale şi de securitate), imposibilitatea de a răspunde la întrebarea „cine sunt eu?”, şi la accentuarea unor trăsături de personalitate;
– accentuarea unor trăsături de personalitate poate genera: dificultăţi în relaţiile cu ceilalţi, în găsirea şi păstrarea unui loc de muncă, sensibilitate crescută la stres şi predispoziţie spre traume psihice, manifestări psihosomatice, lipsa motivaţiei, bucuriei de a trăi şi pierderea sensului vieţii.

psiholog clinician Alina Moise

Orice informatie din acest articol sau de pe acest blog poate fi folosita de oricine, cu mentionarea sursei!


 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în parerea psihologului și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s