Stiluri parentale şi familiale

Intr-o postare anterioara am prezentat principalele funcţii ale familiei şi funcţiile parentale, deoarece acestea determină stilul parental sau familial, care îşi pune amprenta pe întreaga viaţă a copilului şi a adultului, care va porni pe drumul vieţii, în această societate cu tarele ei.
Pentru îndeplinirea cu succes a „funcţiei de părinte” sunt necesare câteva trăsături de personalitate (prezenţa/absenţa acestora diferenţiază stilul parental): responsabilitate, realism, autocontrol, empatie, altruism; de asemenea, o fermitate îmbinată cu flexibilitate, totul pe un fond de iubire necondiţionată, combinată cu adaptabilitatea la nevoile copilului, nevoi care sunt din ce în ce mai mari în societatea contemporană.
Din literatura de specialitate am reţinut două direcţii de abordare, care analizate împreună pot explica modul adaptativ/dezadaptativ în care răspund persoanele adulte la provocările vieţii de zi cu zi. Aceste două direcţii se referă la stilul parental şi la stilul familial.
Stilul parentalse referă la ansamblul comportamentelor şi emoţiilor pe care părinţii le au faţă de copiii lor şi la modul în care părintele abordează relaţia cu copilul său. Stilurile parentale sunt definite în funcţie de două elemente principale şi anume gradul de căldură emoţională (capacitatea părintelui de a fi apropiat afectiv de copil, de a fi atent la nevoile şi emoţiile sale) şi gradul de control exercitat asupra copilului (prin stabilirea şi respectarea regulilor, setarea limitelor). Aceste două elemente determină cinci stiluri parentale principale: autoritar, permisiv, neimplicat, supraprotectiv şi democratic” (Ioana Druiu).
În corelaţie cu funcţiile familiei, stilul parental se află în strictă concordanţă atât cu funcţia de socializare (control), cât şi cu cea de solidaritate (afectivitatea).
Stilul parental poate fi: adaptativ sau dezadaptativ. Cele dezadaptative sunt definite ca fiind „ percepţia gradului ridicat de respingere şi a gradului ridicat de supraprotecţie parentală”. Cele adaptative sunt definite ca fiind „percepţia gradului scăzut de respingere şi a gradului scăzut de supraprotecţie parentală” (Irfan, 2011).
Descrierea stilurilor parentale este deosebit de importantă pentru înţelegerea problemelor adultului şi de aceea am căutat o acoperire cât mai largă a subiectului din literatura de specialitate (Briscan; Ciobâncan, Druiu; Muntean; Incze; Irfan; Vasile), pornind de la primul studiu pe această temă apărut în 1964, în urma cercetărilor efectuate de Martin şi Lois Hoffman.
1. Stilul parental autoritar – este denumit şi „stil educaţional traumatic – care corespunde unui stil de educaţie în cadrul familiei extrem de sever, de rigid şi de restrictiv, la care se adaugă şi pedepsele corporale” (Riedesser, Fischer, 2007, pg. 21);
– se caracterizează printr-un grad mare de control, corelat cu un nivel scăzut de disponibilitate afectivă din partea părinţilor;
– caracteristici: control absolut (manifestări de putere, dominare), reguli rigide, stricte (impuse cu forţa), părintele centrat pe greşelile copilului, restricţionarea, interzicerea liberului arbitru (îi spune ce, unde, cand şi cum să facă ceva); impunerea unor standarde ridicate, fără abateri de la reguli, control sever ce poate fi însoţit de ameninţări şi pedepse; discuţiile şi explicaţiile lipsesc, nevoile şi emoţiile copilului nu sunt înţelese sau sunt ignorate deliberat;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui autoritar:
• a manifesta afecţiune faţă de copil este „un semn de slăbiciune intolerabil”;
• „nimic şi nimeni nu e mai presus de reguli, ordine, disciplină”;
• nu acceptă discuţii şi explicaţii suplimentare din „principiu”, fiind rece, distant, „impunător”;
– avantajele acestui tip de educaţie sunt puţine şi umbrite de puternice dezavantaje:
• copilul învaţă să fie ordonat, disciplinat, respectuos (dar este posibil să reacţioneze aşa doar faţă de cei de care îi este frică) şi cu un dezvoltat spirit critic (poate prea dezvoltat);
• adultului îi va fi extrem de greu să îşi construiască relaţii bazate pe încredere;
• un nivel ridicat de agresivitate/autoagresivitate, mai mult sau mai puţin manifestă;
• rezonanţă afectivă scăzută, până la lipsa empatiei şi capacităţii de comunicare; posibil deficit de integrare socială;
• un stil perfecţionist, care îl va împiedica pe individ să se bucure de propriile realizări şi de viaţă în general; îi va crea probleme în relaţiile cu ceilalţi, fiind veşnic nemulţumit;
• stimă de sine scăzută, din cauza stilului de gândire: considerând că „a greşi” este sinonim cu „a fi un ratat”, având drept consecinţă lipsa iniţiativei şi a curajului;
• cei mai mulţi dintre adulţii proveniţi din astfel de familii, prezintă carenţă emoţională şi pot manifesta, mai devreme sau mai târziu, diferite tulburări emoţionale; de asemenea, pot dezvolta comportamente de risc, de tipul consumului de alcool, droguri sau delicvenţă, din încercarea de a se împotrivi controlului parental excesiv, lipsei de afecţiune şi rolului de victimă, putându-se transforma chiar ei în agresori (Ioana Druiu);
– funcţiile parentale deficitare: abilitatea de a fi empatic cu copilul, de a-l percepe în mod realist şi de a avea atitudini realiste şi abilitatea de autocontrol a agresivităţii.
2. Stilul parental permisiv:
– se caracterizează printr-un grad înalt de disponibilitate afectivă şi un grad scăzut de control din partea părinţilor;
– caracteristici: copiilor le sunt îndeplinite toate dorinţele şi nu le sunt interzise comportamentele neadecvate; părinţii manifestă căldură şi interes faţă de tot ceea ce face copilul, se consultă cu acesta când iau o decizie care îl priveşte; libertatea de expresie se află pe primul plan;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui permisiv:
• copilul trebuie să aibă libertate totală şi astfel se va dezvolta în ritmul său;
• sensibilitate crescută privind drepturile celorlalţi;
• poate fi „cu capul în nori”;
• nu suportă regulile;
• este foarte comunicativ;
– avantajele acestui stil parental nu sunt de neglijat dar există şi dezavantaje majore:
• acest stil permite dezvoltarea unei identităţi distincte şi originale a copilului, a creativităţii, capacităţii decizionale şi autonomiei;
• adultul se va simţi important, special, „cineva”, determinând creşterea stimei de sine;
• copilul, dar şi adultul se vor confrunta cu dificultatea de a înţelege şi respecta regulile (normele, legile), dezvoltând un tip de comportament, considerat cel puţin ca fiind neadecvat;
• lipsa graniţelor, limitelor, poate genera un Eu slab; de asemenea, vor putea exista probleme de intimitate, nefiind în stare să respecte nevoile, dorinţele şi intimitatea celorlalţi;
• adultul va putea avea o nevoie permanentă de a deţine controlul în orice situaţie şi asupra tuturor;
• există posibilitatea ca un astfel de copil să fie considerat obraznic, problematic, devenind un adult cu tulburări majore de comportament;
• copiii crescuţi astfel, de multe ori nu se integrează în grupurile de la grădiniţă şi şcoală, dezvoltând ca adulţi: frică de respingere, invidie, gelozie sau chiar ură;
– funcţiile parentale deficitare: abilitatea de a-şi ţine sub control durerea; capacitatea de a-i trasa limite copilului, spre a-l responsabiliza.
3. Stilul parental neimplicat este denumit şi „dezangajat” (Maccoby, 1992): când copilul este lăsat la voia întâmplării, fără ca părintele să se intereseze prea mult de nevoile acestuia; de regulă este un stil în care se asociază neglijarea copilului cu violenţa conjugală (posibilităţi de abuz sexual, exploatarea şi coruperea minorului); „limitele inter-generaţionale pot fi depăşite cu uşurinţă – copilului i se pot cere lucruri care nu ţin de rolul său de copil (există şi posibilitatea ca părintele să joace rolul copilului, având nevoi exagerate de atenţie, protecţie, înţelegere)sănătatea mentală a copilului poate avea de suferit” (Muntean, 2009, pg. 424-425);
– se caracterizează printr-un grad scăzut de disponibilitate afectivă şi de control;
– caracteristici: copiilor nu li se impun limite, dar nici nu li se acordă afecţiune; părinţii nu petrec timpul împreună cu copiii, nu sunt interesaţi de activităţile acestora, nu comunică şi sunt aproape în totalitate absenţi din viaţa copiilor lor, atât fizic, cât şi emoţional;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui neimplicat:
• consideră că este suficient să asigure copilului necesităţile de bază;
• permanent absent şi preocupat exclusiv de propriile probleme şi dorinţe; consideră că în viaţă „fiecare e pentru el”;
• fie sunt părinţi cu o „poziţie” socială, fie fac parte din categoria asistaţilor social;
– acest stil prezintă o multitudine de dezavantaje:
• copilul va trăi cu un puternic sentiment de abandon, anxietate şi confuzie în legătură cu propria identitate – se simte permanent „în plus” sau chiar ca o povară de care părintele ar vrea să scape; copilul învaţă că el nu contează prea mult, părerea sa nu este ascultată, simţindu-se astfel lipsit de importanţă sau absolvit de responsabilitate;
• se va forma un Eu slab, iar adultul va manifesta un complex de inferioritate, cu o stimă de sine redusă, veşnic timorat, extrem de sensibil la critică şi eşec, temându-se tot timpul că va fi abandonat, neacceptat, rejectat de către grup; va dori să umple cu orice preţ vidul interior, experimentând relaţii superficiale, cu singurul scop de a se hrăni emoţional;
• adultul va fi mai rigid, mai insensibil la nevoile şi sentimentele celorlalţi, dar uneori mai pragmatic, dacă va învăţa să se bazeze pe propria experienţă de viaţă, dar neacceptând sfaturi şi tratându-i cu suspiciune pe cei care îi oferă afecţiune, considerând iubirea ca pe o slăbiciune;
– funcţiile parentale deficitare: toate.
4. Stilul parental supraprotectiv:
– se caracterizează prntr-un grad mult prea înalt de disponibilitate afectivă, care va genera un control exagerat (provenit nu din nevoia de control, ci din îngrijorările şi fricile părintelui);
– caracteristici: părintele îşi sufocă efectiv copilul, fiind total dedicat acestuia, veşnic îngrijorat să nu i se întâmple ceva; tensionat şi panicat din orice, acest tip de părinte îşi învaţă copilul să nu aibă încredere în cea ce vine din afara familiei;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui supraprotectiv:
• copilul şi familia se află pe primul plan, cu orice preţ, „împotriva relelor şi nenorocirilor care se află la tot pasul”
– avantajele acestui stil sunt minime, iar dezavantajele sunt maxime:
• copilul poate manifesta stări de anxietate, fobii, tulburări ale regimului alimentar, probleme de somn şi manifestări psihosomatice;
• la un moment dat, unii copii se vor simţi sufocaţi şi vor avea tendinţa de a se îndepărta de părinte, până la acte de răzbunare sau chiar fugă de acasă; alţii în schimb vor deveni total dependenţi, incapabili să îşi poarte singuri de grijă;
• adulţii proveniţi di astfel de familii, fie vor avea tendinţa de a ascunde informaţii, de a avea o viaţă secretă, manifestând neîncredere în persoane necunoscute şi căutând situaţii de risc, pentru a-şi afirma permanenta nevoie de independenţă; fie, de cele mai multe ori, vor căuta un „protector” căruia i se vor supune necondiţionat, dezvoltând o personalitate dependentă, imatură afectiv;
– funcţiile parentale deficitare: sunt afectate prin supraexpunere aproape toate, mai puţin cele legate de autocontrol – părinţii supraprotectivi nu îşi agresează fizic sau psihic copilul, ci din punct de vedere emoţional.
5. Stilul parental democratic:
– se caracterizează prin echilibru: disponibilitatea afectivă şi controlul se află în armonie;
– caracteristici: părintele pune pe primul plan binele copilului, respectându-i întotdeauna drepturile;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui democratic:
• drepturi egale în familie, aceleaşi reguli pentru toţi, pe bază de comunicare, afecţiune şi flexibilitate;
– avantajele acestui stil sunt majore, dar există şi dezavantaje generate de socialul contemporan:
• copilul va avea o viaţă frumoasă şi împlinită, învăţând să îşi exprime punctul de vedere şi respectându-l pe al celorlalţi; învaţă să fie independent şi să îşi urmeze propriul drum în viaţă;
• adultul va avea un Eu puternic, o identitate bine definită, cu capacitate decizională; nu îi va fi frică de respingere sau de eşec; va lua viaţa „în piept”;
• şi copilul şi adultul se vor adapta greu unui stil autoritar în mediul social; nu vor accepta nedreptăţile, căutând să îşi facă auzit punctul de vedere; suferinţa va fi mai mare deoarece abordează oamenii şi situaţiile cu deschidere totală şi prea multă încredere;
– funcţiile parentale: sunt toate îndeplinite cu succes.
Aceste stiluri parentale sunt destul de rar „pure”, uneori putând exista caracteristici din cel puţin două stiluri, în funcţie de interacţiunea dintre personalitatea părinţilor, relaţiile de cuplu, tipul de ataşament şi temperamentul copilului.
Stilul parental se află astfel în strictă concordanţă cu funcţiile parentale şi se pune accentul pe funcţia de solidaritate a familiei.
Stilul familial pune accentul mai mult pe funcţia de socializare a familiei şi se referă la „păstrarea şi transmiterea valorilor tradiţionale, a modurilor de acceptare a regulilor sociale impuse, a atmosferei generale specifice familiei. Stilul poate fi imprimat de dominanta funcţional-nivelică: – uneori se impun calităţile instinctiv-pulsionale (în care calităţile biologice, aspectul vestimentar, maniera de exteriorizare a intimităţii sunt reprezentative); alteori poate domina motivaţia economică (asigurarea unui confort material deosebit: casă, maşini, obiecte de lux), în alte cazuri spiritualitatea impune tuturor membrilor un orizont axiologic înalt, dominat de valorile moral-cultural-religioase” (Mircea, 1994, pg. 68). Această perspectivă ne ajută să înţelegem felul în care se formează personalitatea sub impactul stilului familial, generând la persoana adultă adaptare sau dezadaptare, până la intrarea în psihopatologie în anumite cazuri.
Tiberiu Mircea se referă la stilul familial din perspectiva unei „caracterologii a familiei”, propunând o clasificare pe componentele extraversie/intraversie şi mai ales pe acele trăsături, care prin accentuare, pot genera la adult personalitate accentuată sau chiar dezvoltarea unei tulburări de personalitate. Astfel, putem avea de-a face cu următoarele stiluri familiale:
1. Stilul familial extravert: membrii familiei sunt deschişi, comunicativi, încrezători, joviali; viaţa se desfăşoară în comun, în cea mai mare parte a timpului (excursii, concedii, vizite etc) în care sunt angrenaţi toţi membrii familiei;
2. Stilul familial introvert: membrii familiei sunt izolaţi, refuză relaţiile cu ceilalţi, prieteniile – în general aproape orice relaţie externă reprezintă pentru aceştia o imixtiune în intimitatea familiei;
3. Stilul familial astenic: lipsa forţei vitale, deficit de coeziune; lipseşte voinţa şi susţinerea reciprocă, de asemenea lipsesc proiectele comune;
4. Stilul familial exploziv: o permanentă stare tensionată cu potenţial impulsiv-agresiv;
5 .Stilul familial suspicios: existenţa unor mari probleme de coeziune în interiorul familiei, care sunt mascate printr-o exagerare a grijii faţă de un potenţial pericol din afară; păstrarea distanţei faţă de ceilalţi, orice încercare de apropiere fiind privită cu suspiciune, ca o încercare de imixtiune în treburile familiei, cu intenţia de a face rău;
6. Stilul familial nesigur: membrii familiei au pronunţate tendinţe anxioase, tendinţa spre izolare şi evitarea contactului cu alte familii sau grupuri sociale, considerate primejdioase; tendinţe supraprotective din dorinţa de a-şi feri copii de orice situaţii sau persoane considerate apriori ca fiind periculoase;
7. Stilul familial anancast: o rigiditate a relaţiilor în cadrul familiei, formalism, obsesia regulilor şi ordinii cu orice preţ; comportamente ritualice, detaşare şi distanţare interpersonală şi afectivă;
8. Stilul familial paranoiac: bazat pe rigiditate şi suspiciune permanentă; lumea în general este considerată a purta vina tuturor problemelor, neajunsurilor şi neîmplinirilor; ceilalţi sunt priviţi cu suspiciune exagerată, neîncredere generalizată şi toate acţiunile acestora sunt interpretate ca răutăcioase; existenţa unor stări tensionale cu vecinii, care pot degenera chiar în duşmănie;
9. Stilul familial histrionic sau hiperexpresiv: caracterizat prin comportamente spectaculoase, orientate spre exterior; expunerea socială este permanentă, cu dorinţa manifestă de a fi remarcaţi, a se afla în centrul atenţiei, indiferent de mijloace (fie prin extravaganţă, fie stârnind compătimire); deciziile se iau exclusiv „de ochii lumii”; poate părea „familia model” în relaţiile cu ceilalţi, dar totul la nivel teatral, de suprafaţă.
La aceste nouă stiluri explicate de T. Mircea aş mai putea adăuga două, care se întâlnesc din ce în ce mai des în familiile din societatea contemporană:
stilul narcisic: părinţii care se iubesc narcisic doar pe ei înşişi, iar copilul nu are loc, reprezentând o povară, faţă de care se achită eventual doar din punct de vedere material, dar îl ignoră din punct de vedere afectiv-emoţional;
stilul dependent: cei care nu reuşesc să se descurce singuri şi aşteaptă permanent să fie ajutaţi, de către stat, societate, Dumnezeu etc; avem de-a face cu sentimentul de „neajutorare învăţată”.
Intersectând clasificările anterior prezentate, mă voi referi în această lucrare la trei stiluri parental-familiale disfuncţionale, care generează carenţe în dezvoltarea copilului, probleme de ataşament şi în adaptarea adultului la socialul contemporan:
1. Stilul parental-familial neimplicat-neglijent (conţine stilurile: dezangajat, astenic, narcisic, histrionic, introvert, dependent);
2. Stilul parental-familial supraprotectiv: poate fi generat de problemele parentale (conţine stilurile: nesigur, paranoiac, suspicios, dependent, introvert) sau de problemele de sănătate ori de fragilitatea copilului;
3. Stilul parental-familial autoritar-traumatic (conţine stilurile anancast, histrionic şi exploziv).
De ce este atât de important stilul parental-familial? Deoarece se află într-o strânsă legătură cu dezvoltarea creierului copilului – până la vârsta de 3 ani se realizează aproximativ 80% din dezvoltarea acestuia. De asemenea, în jurul vârstei de 3 ani, creierul copilului este de două ori mai activ decât al unui adult şi astfel, achiziţionarea de cunoştinţe şi abilităţi se poate desfăşura optim, dacă există un climat propice din punct de vedere emoţional-afectiv în familie.

din lucrarea de disertatie cu titlul “CONSECINŢE ALE STILURILOR PARENTAL-FAMILIALE
ÎN ADAPTAREA ADULTULUI LA SOCIALUL CONTEMPORAN”

psiholog clinician Alina Moise

Orice informatie din acest articol sau de pe acest blog poate fi folosita de oricine, cu mentionarea sursei!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în parerea psihologului și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Stiluri parentale şi familiale

  1. Luchian zice:

    Imi place mult articolul, e bine pus la punct. Ma puteti ajuta cu un titu de carte din literatura de specialitate despre stilurile parentale?
    Multumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s