Eul si personalitatea

Eul este o interfaţă cu restul aparatului psihic, precum şi între psihismul individului-ceilalţi-mediul social. Ne asigură funcţionarea psihică într-un sistem deschis. Este cel care ne ajută să trăim sentimentul identităţii, individualităţii, unităţii, continuităţii, conştiinţei şi conştienţei. Din punct de vedere subiectiv, individul există prin Eu, deoarece doar prin Eu se poate reprezenta pe sine, cu toate atributele sale.
Eul se construieşte într-un proces de internalizare a imaginilor, gândirii şi afectelor din simbioza cu mama, dar şi din trăirile psihice proprii, gestionate datorită rolului său de interfaţă (asigurând şi simbioza şi unitatea şi unicitatea în acelaşi timp). Eul se naşte în jurul vârstei de 3 ani, având ca element fundamental conştienţa corpului, iar perioada adolescenţei este hotărâtoare în dezvoltarea sa. Eul se formează prin apariţia conştiinţei de sine, având mai apoi conştiinţa şi conştienţa ca infrastructură. Din câmpul acestora fac parte: temporalitatea, mişcarea, corporalitatea, verbalizarea, sensibilitatea, conştiinţa etico-morală şi cea socială. Termenul de conştienţă este utilizat „atunci când ne referim la luciditatea câmpului conştiinţei”(Brazdău, 2010). Este vorba despre trăirea conştientă şi totală a momentului prezent. Charles Tart (1972) definea „starea de conştienţă” drept rezultatul interacţiunii unor subsisteme precum: memoria, procesele cognitive, afectivitatea etc. Formele conştienţei sunt: starea de veghe, relaxarea mentală şi meditaţia.
Eul constituie centrarea psihică a individului, autoreglarea cu ajutorul conştiinţei de sine, care îl ajută să se delimiteze de ceilalţi spre a-şi trăi individualitatea. „Eul este conştiinţa de sine” (P. Popescu Neveanu, 1978). Idealul Eului este autonomia individuală, dar de fapt „constituie oglindirea acestuia prin oglinda societăţii şi e un rezultat al unor succesive diferenţieri şi integrări: diferenţieri de lucruri, de mediu, de altul; integrări de modele sociale, de reguli, de valori filosofice, etice, sociale” (Alexandrescu, 1988, pg.56).
Autoreglarea cu ajutorul conştiinţei de sine se realizează prin trei forme ale Eului: Eul fizic-corporal (conştienţa corpului prin integrarea imaginii); Eul social (nume, statut, rol); Eul etic-moral; precum şi prin sinteza experienţelor trecute. „Eul cuprinde cunoştinţele şi imaginea de sine, atitudinile conştiente sau inconştiente faţă de valori” P. Popescu-Neveanu, 1978). Conştiinţa de sine conţine scopuri, iniţiază şi susţine nivelul de aspiraţie, precum şi sentimentul de valoare proprie, producând judecăţi asupra propriei persoane. Stima de sine este un aspect al dinamicii conştiinţei de sine, alături de procesul de identificare cu rezultatele concrete ale activităţii în plan social. Astfel, persoana este un rezultat al unui lung proces de integrare, prin armonizarea elementelor asimilate în cadrul aspectelor Eului (mai ales Eul fizic, social şi moral), cu ajutorul stimei de sine, pentru desăvârşirea conştiinţei de sine. „Eul este istoria insului care se înrădăcinează în experienţa evenimentelor trăite, dar pe care le depăşeşte. La acest nivel funcţia Eului apare ca a unui donator de sens, ca a unui director de conştiinţă” (Alexandrescu, 1988, pg. 61).
Eul se află în strânsă legătură cu fenomene precum stresul, anxietatea, fobiile, obsesiile, depresia şi trauma. Deoarece, conform definiţiei lui H. Pieron, Eul reprezintă „în structura sau topica aparatului psihic un grup de motivaţii şi de acţiuni care au drept funcţie ajustarea organismului la realitate, controlul accesului stimulilor spre conştiinţă şi spre motricitate”.
Se crede că Eul se află în slujba a trei stăpâni (N. Mărgineanu): lumea externă, pornirile libidinale din Sine şi severitatea Supra Eului, în consecinţă fiind ameninţat din trei părţi. „Eul poate fi considerat ca şi conducător al personalităţii, scopul său nefiind acela de a contracara impulsurile Sinelui cât, mai degrabă, de a-l ajuta pe acesta în acţiunea lui necesară de a reduce tensiunea. Eul decide în ce manieră instinctele pot fi mai bine satisfăcute. (…) Eul nu încearcă să împiedice satisfacerea Sinelui, el încearcă să o amâne sau să o conducă în concordanţă cu realitatea, pentru că numai el posedă conştiinţa realităţii” (Sima, 2004, pg.28-29). Astfel, Eul este cel care face legătura dintre individ şi realitate, iar atunci când Eul se află în suferinţă, raportarea la realitate are şi ea de suferit.
Tudora Sima consideră că anxietatea reprezintă o adevărată ameninţare pentru Eu, deoarece „când persoana nu este capabilă să facă faţă anxietăţii sale, când este în pericolul de a fi depăşită de aceasta, indiferent de vârstă, se simte într-o stare de neajutorare totală, asemănătoare fazelor anterioare de evoluţie. Persoana adultă percepe anxietate ori de câte ori Eul este ameninţat” (Sima, 2004, pg.180).
Existenţa unui Eu puternic îi permite persoanei retragerea în Sine şi garanţia reconectării imediate cu realitatea. „Sinele reprezintă un set de reguli personale ce ghidează acţiunile noastre sociale şi personalitatea şi ne asigură continuitatea în timp, în ciuda transformărilor pe care le suferim şi care sunt inerente. (…) Sistemul Sinelui reprezintă internalizarea unui sistem de reguli de comportament proprii. (…) Imaginea de Sine este sinele trăit, care se construieşte la confluenţa dintre ceea ce cred ceilalţi despre noi, ceea ce credem despre ceilalţi şi ceea ce credem despre noi înşine. (…) Conceptul de Sine este alcătuit din ansamblul ideilor, al sentimentelor şi atitudinilor pe care le cultivi faţă de propria persoană (…) înglobează sentimentele de autonomie şi competenţă prin care te oglindeşti; este conştiinţa pe care o ai despre tine ca persoană, ca entitate distinctă, capabilă de reflecţie şi acţiune. (…) Conştiinţa de sine reprezintă conceptul de Eu (…) Concepte asociate Sinelui: imagine de sine, conştiinţă de sine, imagine corporală, schemă corporală. (…) Din perspectiva psihanalitică, Sinele se construieşte în jurul relaţiei obiectuale, a relaţiei cu mama. Pulsiunile îşi caută un obiect de care să se fixeze, iar acesta este mama” (Muntean, 2009, pg.227-229;234).
Dezvoltarea Sinelui este favorizată de un ataşament securizant şi e distrosionată de un ataşament evitant sau ambivalent.
Cultura, prin valori, atitudini, cunoştinţe şi comportamente învăţate în familie şi reîntărite în mediul social, este cea care „sculptează” sistemul Sinelui, afirmă Vîgotski (1985). Mary Looms (1991) stabileşte existenţa a „ şapte săgeţi negre” ale conceptului de Sine, care influenţează întregul psihic, dând formă emoţiilor (emoţiile fiind cele care menţin unitatea Sinelui), aspectelor fizice, mentale şi spirituale ale personalităţii:
1. incapacitatea de a se vedea pe sine dincolo de graniţele ataşamentului (incapacitatea de a se vedea independent de o anumită persoană, de un loc, de un grup, de un anumit stil de viaţă, trăind într-o simbioză totală cu elementele de care este ataşată şi care ajung să o definească);
2. dependenţa (menţinerea unei relaţii distructive din teama de singurătate, deşi persoana este conştientă de nocivitatea acesteia şi se află într-o continuă suferinţă emoţională şi spirituală);
3. judecăţile (în încercarea de a se autoaprecia, persoana caută să-i desfiinţeze pe ceilalţi, judecându-i după propriile reguli)
4. comparaţiile (persoana se identifică total cu un grup, considerând normele acestuia ca fiind singurele corecte; toţi cei din grup sunt văzuţi ca valoroşi, iar ceilalţi fără valoare; astfel se poate considera şi pe sine o persoană valoroasă ignorându-şi trăsăturile indezirabile pe care le proiectează asupra celorlalţi din afara grupului de apartenenţă);
5. aşteptările faţă de ceilalţi (persoana are nevoie de ceilalţi pentru a se simţi iubită, acceptată, în siguranţă; numai aşa se poate accepta pe sine; lipsa atenţiei celorlalţi o conduce la pierderea sensului vieţii);
6. sindromul „copilului nevoiaş” (apare ca sumă a celor prezentate anterior);
7. autoimportanţa exagerată (considerându-se o persoană foarte importantă şi deşteaptă, aşteaptă numai complimente de la ceilalţi; adesea la baza acestei atitudini se află existenţa sentimentelor de ruşine şi vinovăţie foarte bine ascunse şi nerecunoscute şi de aceea persoana în cauză îi va acuza şi blama pe ceilalţi, dar nu şi pe sine).
Mielu Zlate consideră că „omul devine personalitate atunci când ajunge la conştiinţa de sine, deci când se formează ca Eu” iar „degradarea Eului duce inevitabil şi invariabil la degradarea personalităţii”. Tudora Sima explică relaţia dintre Eu-persoană-personalitate, astfel: cu cât Eul este mai dezvoltat, cu atât creşte gradul de conştientizare, amplificând posibilitatea ca întregul comportament al persoanei să capete o anumită direcţionare. „Dinamica Eului, pe parcurs, influenţează dinamica personalităţii, ridicarea lui echivalează cu ridicarea personalităţii până la nivelul principiilor morale şi ideale, în timp ce coborârea lui înseamnă în cazuri mai grave, disoluţia personalităţii (…) Atunci când Eul este mai puţin dezvoltat, persoana are impresia că nu ştie cine este, ce vrea, este derutată” (Sima, 2004, pg.55).
Personalitatea este fundamentată pe Eu, considerat a fi „direct produs de condiţiile organice ale individului” iar personalitatea este „Eul aşezat în structura experienţei sociale” (Motru, 1923, pg.214).
În anul 1995, Didier Anzieu a creat conceptul de „Eu-piele”„un înveliş psihic ce conţine, delimitează şi protejează, după modelul experienţelor senzoriale şi ale cărei funcţii sunt paralele cu funcţiile pielii”. Acesta a pornit de la enunţurile lui John Bowlby privind importanţa senzaţiilor tactile în dezvoltarea comportamentului de ataşament la copilul mic. O insuficientă stimulare tactilă la această vârstă, poate genera la adult tulburări ale instinctului alimentar şi sexual, pe când o suprastimulare poate conduce la apariţia unui astm. Anzieu consideră că Eul îşi are originile în piele, dar pentru a se dezvolta armonios trebuie să se detaşeze de aceasta. Suprastimularea (supraprotecţia) poate duce şi la crearea unui nucleu de isterie (histrionism), deoarece Eul-piele poate deveni o sursă de excitare permanentă (determină căutarea contactelor piele la piele, iar frica de a nu le avea şi decepţia provocată de acestea, generează sentimentul că „niciodată şi nimic nu este de-ajuns”.
Prima formă a Eului-piele îşi are originea în fantasma originară a simbiozei iniţiale cu mama, din perioada intrauterină. Apoi, după naştere, atingerea pielii mamei îi dă copilului sentimentul de siguranţă, considerând această piele ca fiind a sa proprie. De aceea, apariţia masochismului reprezintă o „smulgere” dureroasă de persoana care menţine individul în starea de dependenţă.
Eul are tendinţa de a înveli psihicul la fel cum pielea ne înveleşte corpul, dar nu reuşeşte în totalitate şi astfel pot apărea dezvoltări psihopatologice:
• Eul-piele găurit (cu amintiri lipsă – manifestări caracteristice adulţilor neglijaţi sau abuzaţi în copilărie);
Eul care încearcă să închidă aparatul psihic într-o carapace rigidă (patologia obsesională, care poate fi generată de un stil parental-familial autoritar);
Eul parţial (care acoperă doar o mică parte a aparatului psihic – poate genera sentimente de influenţă din afară, derealizare, depersonalizare).
Dacă părinţii sunt supraprotectivi, Eul-piele al copilului nu se delimitează la timp şi astfel Eul individului este sufocat de Eul matern şi poate şi de cel patern. Dacă însă părinţii sunt prea îngăduitori şi nu-i trasează limite copilului, Eul acestuia va fi lipsit de consistenţă, fără limite, fără graniţe clare şi atunci Sinele este cel care tinde să îşi formeze o carapace, iar individul se închide, atât faţă de lume, cât şi faţă de propria fiinţă, procesul conducând către alienare şi autodistrugere.
Anzieu a făcut o paralelă între Eu şi funcţiile anatomice ale pielii, descriind funcţiile Eului-piele, care ţin de relaţia de ataşament:
– funcţia de a menţine psihismul, aşa cum pielea susţine scheletul şi muşchii (modul de susţinere depinde de felul în care copilul şi-a internalizat modul în care era ţinut în braţe de către mama sa)
– funcţia de unificare, aşa cum pielea asigură integritatea corporală (a conţine, a fi un recipient; alterarea acestei funcţii se vede în amneziile totale sau parţiale, în greutatea de a-şi păstra amintirile şi mai ales în îngreunarea afirmării de sine prin trecerea la acţiune, din cauza lipsei siguranţei de sine atât de necesară în competiţia socială);
– funcţia de protecţie (apărarea aparatului psihic de agresiuni, în funcţie de protecţia pe care i-a asigurat-o mama, cu ajutorul mecanismelor defensive şi de coping);
– funcţia de individualizare a Sinelui, la fel cum celulele pielii recunosc corpurile străine, de care se diferenţiază (imaginea de sine, senzaţia unicităţii individului);
– funcţia de menţinere a tonusului psihic, aşa cum pielea reprezintă suprafaţa de stimulare a tonusului muscular (echilibrarea tensiunilor interne);
– funcţia de percepţie şi sinteză a memoriei autobiografice, la fel cum pielea constituie memoria senzorială (reglează percepţia şi îndeplineşte funcţia de inscripţionare şi păstrare a trăsăturilor generate de aceasta, în procesul de formare a personalităţii).
De asemenea, Anzieu consideră că Eul-piele este şi depozitarul pulsiunii agresiv-distructive, făcând o paralelă cu cancerul de piele, vorbind despre o funcţie toxică, autodistructivă, care ţine de thanatos. Iar în ceea ce priveşte autismul, el emite ipoteza că acesta reprezintă „fixaţia fantasmei intrauterine de fuziune completă”, iar încercarea de separare din partea mamei îl face pe copil să nu mai funcţioneze ca un sistem deschis. Copilul autist se protejează închizându-se în Sine (acesta fiind privit ca un ou din care puiul nu mai vrea să iasă) iar Eul nu se formează şi astfel interfaţa cu ceilalţi şi cu lumea nu există, de aici imposibilitatea de a comunica.
Pentru patologia Eului-piele, Anzieu recomandă metode de contact corporal, masaj, relaxare, dans şi experienţe corporale care să ajute la reconstruirea acestuia.

din lucrarea de disertatie cu titlul “CONSECINŢE ALE STILURILOR PARENTAL-FAMILIALE
ÎN ADAPTAREA ADULTULUI LA SOCIALUL CONTEMPORAN”

psiholog clinician Alina Moise

Orice informatie din acest articol sau de pe acest blog poate fi folosita de oricine, cu mentionarea sursei!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în dezvoltare personala, parerea psihologului și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s