Marele Joc

 

 

ALINA MOISE

 

 

MARELE JOC

 

Bucuresti, 2006

CUPRINS


Capitolul  I  Primele întrebări

Cine sunt eu ?

Cine suntem noi ?

Cine sunt păpuşarii ?

Capitolul II  Primele răspunsuri

Cred

Vreau

Lupt

Capitolul III  Întrebările răspunsurilor

Ce este credinţa ?

Ce este voinţa ?

Ce este lupta ?

Capitolul IV Ce este puterea ?

Capitolul V Noi şi ei

Capitolul VI Povestea vieţii

Capitolul VII Marele Joc

 

Capitolul I Primele întrebări

Cine sunt eu ?

Un tânăr român. O chintesenţă de aspiraţii, dorinţe, speranţe şi multe iluzii.

Într-o zi am vrut să schimb lumea ! Ceva normal la vârsta mea. Prea normal într-o lume în care anormalitatea este cea care ne guvernează.

M-am apucat de politică la 18 ani, pentru că am crezut eu că aşa trebuie să acţioneze un tânăr care vrea să schimbe lumea. Dar, a venit destul de repede şi prima deziluzie, în momentul în care am constatat că politica nu se ghidează după legile logicii.

Politica îşi are propriile ei legi. Sunt legi care de cele mai multe ori par a se bate cap în cap, atât între ele, cât şi cu legile societăţii din care faci parte.

Acesta a fost primul şoc, dintr-un lanţ care se pierde departe, spre viitor, dar, întotdeauna porneşte din trecut. Şi asta deoarece politica, din punctul de vedere al reprezentării geometrice este un cerc. La prima vedere. Deja de la al doilea şoc am început să întrevăd încă un cerc şi intersecţii. Şoc după şoc ajungi să constaţi că pentru tine se mai închide un cerc, al cărui ultim pas este primul pe nivelul următor al unui nou cerc.

În clipa în care începi să observi această ţesătură halucinantă ai de ales. Fie te auto-echilibrezi într-un permanent dezechilibru – asemănător dansatorului pe sârmă din cupola Circului Globus – fie o iei la fugă cu mintea ta cea de pe urmă. Unii reuşesc acest lucru înainte de a deveni zombi. Alţii nu. Aceştia se numesc victime colaterale.

După fiecare şoc am ales să merg înainte. Chiar dacă nu mi-am găsit echilibrul interior, eu totuşi am mers, mai mult sau mai puţin clătinat şi poticnit, într-un pseudo-echilibru de suprafaţă care m-a menţinut în joc. Dar, în acelaşi timp m-a implicat într-o mulţime de jocuri ale altora.

Şi aşa am aflat că jocurile politice se desfăşoară permanent iar cicatricele sufleteşti sunt medaliile.

Campionul politic este cel care rămâne de fiecare dată în echipă, indiferent de locul pe care îl ocupă. În cazul acesta, condiţia esenţială este să se formeze echipa, iar dacă se formează să nu se transforme în gaşcă, ori şi mai rău, aşa zisa echipă să reprezinte doar o chintesenţă a luptei permanente dintre mai multe găşti. La modul ideal, politica este un sport de echipă, în care fiecare încearcă să-şi facă propriul joc. Dacă echipa este sudată, fiecare este atent în permanenţă să nu strice jocul de ansamblu al echipei. Din păcate, de cele mai multe ori acest lucru presupune  pierderea prietenilor şi ajutorul acordat celor mai aprigi duşmani. De aceea, se spune, că prietenia şi politica nu prea fac casă bună.

În politică, dacă vrei să şi realizezi ceea ce ţi-ai propus, trebuie să-ţi joci jocul propriului interes fără să distrugi echipa sau să scandalizezi spectatorii. Dar să nu le permiţi nici altora să o facă.

De aceea, „inocenţii” şi cei care refuză să se schimbe nu au ce căuta în politică. Pentru că, în politică nu există inocenţi, iar cuvântul de ordine este adaptabilitatea.

Eu am refuzat prea mult timp evidenţa. Încă mai credeam în inocenţă. Dar a venit totuşi clipa în care am înţeles că inocenţa e de mult pierdută, încă din momentul semnării adeziunii. Am vrut să spun: Stop joc ! Prea târziu. Am ştiut în secunda următoare că nu mai este atât de simplu.

Jocurile nu se vor încheia cu adevărat niciodată. Pentru că, la noi, la români, politica este o horă. O Ciuleandră. Din care este posibil, chiar foarte probabil să nu mai poţi să ieşi. În nici un caz aşa cum ai intrat.

De cele mai multe ori nu îţi rămâne decât să joci. Exact aşa cum ţi se cântă. Iar de câte ori greşeşti paşii este foarte posibil să îţi rupi câte ceva. Sau … nu se ştie … să cazi. Pentru că, am uitat să vă spun că jocul se desfăşoară pe marginea unei prăpăstii mai speciale. Imaginaţi-vă o prăpastie în trepte. Depinde pe ce treaptă cazi ! şi dacă te mai ridici !

Politica se face în paşi de dans. Şi foarte puţini sunt cei care cunosc paşii. Pentru simplul fapt că muzica se schimbă într-un ritm ameţitor. Unii i-ar spune magie, iar alţii nebunie.

Uneori mă simt ca o păpuşă de lemn, recuzită într-un uriaş teatru de păpuşi. Un teatru special. Un teatru în care sforile păpuşilor sunt legate între ele. Unele păpuşi sunt mai sus iar altele mai jos.

Cei câţiva maeştrii păpuşari mânuiesc sforile. Uneori se mai încurcă între ele. Atunci, câte o păpuşă se crede Pinocchio … şi refuză să mai meargă la şcoală. Din acel moment nici măcar „tata Geppetto” nu o mai poate salva.

Povestea se repetă. Până când, bietul pretins Pinocchio ajunge fie lemne de foc pentru reîncălzirea atmosferei, fie înapoi în sfori. Iar în puţinele cazuri fericite, devine copil adevărat. Un copil drăguţ şi deştept care poate porni pe lungul drum al învăţării meseriei de păpuşar. Dar, nu se ştie niciodată dacă va ajunge între acei, atât de puţini maeştrii.

Este un aspirant care îşi va pierde pe rând inocenţa, prietenii şi uneori chiar sufletul. Şi iată cum, biata păpuşă de lemn, care şi-a dorit cu atâta ardoare să fie om adevărat, ajunge de piatră. De aceea poate deveni statuie încă din timpul vieţii, fără să mai fie nevoie de cheltuieli suplimentare.

Eu nu sunt o păpuşă de lemn. Pe mine încă mă doare: trupul dar mai ales sufletul. E cel mai bun mijloc de verificare. Încă mai am suflet !

Dar tot păpuşă sunt. O păpuşă mai specială. O păpuşă cu idei. Din păcate unele dintre ele prea fixe. Previzibile. Controlabile. Dirijabile.

Eu sunt altceva … O parte a unui alt experiment … sau poate acelaşi. Un simplu cobai într-o cuşcă cu gratii invizibile sau poate prea vizibile dar niciodată previzibile.

Mult timp am refuzat să văd realitatea ca să nu fiu nevoită să iau o decizie. Una deosebit de simplă: a accepta sau a nu accepta destinul. De fapt, prin reducere la absurd … a alege Viaţa.

Acum ştiu că poţi să trăieşti sau să mori în infinite feluri dar alegerea o faci o singură dată. Poţi să trăieşti murind câte puţin în fiecare zi. Sau poţi trăi cu adevărat fiece clipă spre a muri o singură dată și a renaște cu conștiința deplină a sufletului tău divin. Este alegerea ta!

Mie mi-a fost teamă. De căile necunoscute. De semenii mei care poartă doar denumirea de oameni. De destin. De propriul meu eu. Chiar şi de poveştile copilăriei. Cu toate acestea am intrat în horă. Fără să cunosc paşii şi consecinţele.

Eu am ales. Fără să ştiu prea multe. Din instinct.

Am ales Viaţa !

Alegerea am făcut-o de la început, chiar dacă nu eram conştientă de faptul în sine. Acum lucrurile sunt deosebit de simple, prin aceeaşi reducere la absurd. Cineva îmi şopteşte spre a învăţa lecţia numărul 1 a Vieţii: „trăieşte şi lasă-i şi pe ceilalţi să trăiască !”. Atât de simplu şi în acelaşi timp atât de complicat.

Fiecare, la rândul său trebuie să aleagă. Într-o zi.

Pentru mine ziua a venit.

Eu sunt EU ! Şi alegerea îmi aparţine.

 

 

Cine suntem noi ?

Supravieţuitorii. Aceia dintre geto-daci care am ales Viaţa.

Nu sunt cuvinte mari. Noi, românii am luptat întotdeauna pentru Viaţă. Chiar dacă pentru asta ne-am ascuns în păduri bătrânii, femeile şi copiii până când a trecut sau ni s-a părut doar că a trecut primejdia.

Noi am trăit ! În fiecare zi. Şi tradiţiile noastre ne-au dat stropul de fericire dorit şi visat.

Hora se învârte de veacuri, chiar dacă ritmurile s-au tot schimbat. În ciuda faptului că unii dintre noi au uitat paşii.

Noi românii știm să trăim. Este un destin asumat. Chiar dacă unii, poate prea mulţi în ultimele decenii, nu sunt şi conştienţi de acest fapt. De aceea sunt luaţi în râs pentru manele, telenovele sau filme indiene. Sunt doar câteva exemple. Poate nu cele mai inspirate, dar care fac parte din tablou.

Fiecare îşi caută un refugiu. Noi românii suntem adaptabili şi prin aceasta supravieţuitori. Chiar şi atunci când ne jucăm cu focul iar unii se ard. Ba există şi riscul să aprindă pădurea. De obicei pompierii sosesc la timp şi rezolvă problema.

Întotdeauna este nevoie de cel puţin o pădure. Pentru oxigen şi nu numai. Ca loc de refugiu la restrişte dar şi la bucurie. Acolo unde este copacul în jurul căruia ielele îşi joacă jocul lor. Tot un fel de horă. Pe care oamenii nu au voie nici să dorească să o vadă. Cei care au încercat au făcut la rândul lor o alegere. O alegere în care Viaţa nu îşi mai are locul ei. Şi acesta este un destin. Excepţiile … care de obicei confirmă regula.

Întrebările au variante. Şi continuări. Dar, de cele mai multe ori pot fi totuşi aceleaşi.

Cine sunt pădurarii ?

Păzitorii. Străjerii. Fie că s-au numit Burebista, Decebal, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza. Şi mă opresc. Este normal ca lista să fie continuată de cei ce-mi vor urma. Apropierea de prezent dă subiectivitate. Eu aş putea spune un nume de azi. Spre a închide un cerc. Dar, în acelaşi timp ar fi şi primul pas spre un altul. Şi ce mă fac cu intersecţiile ? Dar cu întrebările întrebărilor ce vor veni ?

Totuşi întrebările trebuiesc puse. Pentru ca răspunsurile să se caute între ele. Şi să se regăsească. În propriul nostru beneficiu.

Ce a reprezentat Ceauşescu ?

Bine şi Rău. În unele vremuri păzitor, în altele incendiator.

Unul dintre cei care a văzut, i-a plăcut şi a jucat jocul ielelor. Şi nu numai atât. A încercat să prindă un întreg popor în hora nebunelor iele.

Dar ei întotdeauna veghează. Şi hora s-a rupt brusc. Ielele s-au făcut nevăzute într-o zi de decembrie. Unii au numit momentul revoluţie, alţii evenimentele din decembrie sau chiar lovitură de stat. În toate variante noi românii am avut parte de un Crăciun însângerat şi de prea multă suferinţă.

Negurile au început să se adune. Bazele noului început au fost scăldate în sânge. Sânge de român. Bun sau rău. Nu mai contează. Marele Rău şi-a frecat palmele de bucurie, într-un gest totuşi atât de omenesc, nu-i aşa. Dar în nici un caz uman.

Spre înnalturi vocile majorităţii se ridicau într-un cor funebru. Moarte !

România plângea cu lacrimi de sânge.

Şi dacă nu ştiaţi, continuă să plângă şi în ziua de azi. Pentru vieţile pierdute sau distruse. Pentru cei nemaiveniţi sau definitiv plecaţi. Şi pentru vieţile netrăite şi morţile mult prea nefireşti. Pentru mine, pentru tine şi pentru noi. Dar niciodată pentru ei.

Cu toate acestea România trăieşte. Într-o continuă hemoragie. Cu transfuzii, care de cele mai multe ori îi fac mai mult rău. Este slăbită, dar totodată prea puternică să fie învinsă. Munţii ei se ridică la fel de falnici iar Marea nu o va părăsi niciodată.

Omul şi Babele veghează. Şi adevărata Sarmisegetuza, cea nemaiştiută dar nicicând uitată. Simplitatea. Liniştea. Tradiţia. Veşnicia. Şi nu în ultimul rând, furtuna purificatoare. Toate prinse în aceeaşi horă milenară, care poartă un singur nume: Viaţa.

Întrebările răspunsurilor nu pot fi oprite. Aşa a fost scris. Ele curg. Stau chiar la baza Izvorului Vieţii.

Cine sunt unii dintre noi ?

Somnoroşii. Adormiţii. Dar niciodată visătorii.

Într-o zi au adormit şi au uitat să se mai trezească. Pentru că visele sunt poate prea frumoase sau coşmarul ştie să îi reţină. Iluzie. Deşertăciune. Un alt fel de moarte.

Deşteaptă-te române … Cântecul – imn pe care nu mai ştim să îl auzim dar trăim cu iluzia că încă ştim să îl cântăm.

Iar în timp ce unii dintre noi dormeau, lumea a început să se schimbe. I se mai spune şi … globalizare. Dar, asta este deja altă temă. Cu mult mai multe întrebări. Ei ştiu de ce !

Noi vrem să ştim totul sau nimic. Extreme. Suntem generatori de dezechilibru. Rezultatul ? Suferinţă. Distrugere. Moarte.

Când, de fapt, totul este atât de simplu.

Trăind vom înţelege. Treptat. Toate la Timpul şi la locul lor. Avem nevoie de multă răbdare. Şi Speranţă. Pentru a putea trăi Fericirea fiecărei clipe de Viaţă.

Astfel, cercul întrebării mele cu numărul doi, s-a închis.

Noi suntem noi. Şi alegerea ne aparţine.

 

 

Cine sunt păpuşarii ?

Tot nişte păpuşi. Acele păpuşi fără sfori, care la un moment dat, ajung să mânuiască sforile altor păpuşi.

De fapt e un fel de-a spune că păpuşarii nu îşi au propriile sfori. Este vorba despre nişte sfori invizibile, care se află în mâinile maeştrilor păpuşari. Dar tot sfori sunt. Iar aceia dintre păpuşari care ignoră sau nesocotesc acest fapt, riscă să iasă din lista de inventar a Marelui Teatru de Păpuşi.

Ce mai poate fi o păpuşă care nu mai face parte din recuzită ? Nimic !

Unii păpuşari se cred scenarişti. Ei îşi închipuie că pot să scrie sau chiar să se joace cu destinele păpuşilor din sfori. Să le facă să se lupte între ele pentru o sfoară mai bine împletită.

Uneori se lasă iluzia creaţiei. Însă, de cele mai multe ori este vorba despre un nou joc.

Un alt fel de joc al ielelor sau poate mereu acelaşi. Vai de cei prinşi în hora lor, păpuşi sau păpuşari.

Şi nu trebuie scăpat din vedere faptul că, din când în când, mai cade victimă şi câte unul din, este adevărat, puţinii maeştrii.

Jocul se poate transforma în eliberare sau în tragedie. Depinde de treapta de evoluţie a respectivului maestru. Şi de sfera de influenţă din care acesta face parte. Simplificând, prin deja obişnuita reducere la absurd: Bine sau Rău; Viaţă sau Moarte.

Alţi păpuşari se cred dirijori. Aceştia sunt cei care încearcă să lucreze după partitură. Dar au şi ei o problemă: notele le învaţă pe parcurs dacă reuşesc să înţeleagă măsura.

Apoi, mai intervin şi alte probleme, ca de exemplu, existenţa baghetei.

Întrebare retorică: ce este un dirijor fără baghetă ?

Dar un dirijor fără orchestră ?

Aici mai poate fi o variantă: păpuşarul poate deveni dirijor de cor. Numai în cazul în care ştie să lucreze cu mai multe voci. Acesta este unul dintre acei păpuşari care pot aduce armonie.

Dar, este nevoie de o muncă titanică pentru a câştiga şi premii. Pe plan intern şi pe plan internaţional. Ce frumos şi ce bine poate să fie când câştigi. Mai ales pentru România şi pentru Viaţă.

Mulţi păpuşari se cred regizori. De fapt, maeştrii. Este numai problema lor. Unii, foarte puţini, chiar sunt sau vor ajunge cândva. Ceilalţi trăiesc din iluzii sau au iluzia că trăiesc.

Cine sunt păpuşarii ?

Cineva-undeva. Aproape tot sau nimic. Unelte ale Marelui Joc.

 

 

Capitolul II Primele răspunsuri

Cred

Cred că fiecare om se naşte cu un scop. Jocul ursitoarelor din jurul leagănului ţese viitorul destin – Drumul Vieţii. Din păcate pentru noi, ursitoarele nu ne lasă şi o hartă. Şi este atât de greu să-ţi găseşti cărarea şi atât de uşor să te rătăceşti.

Viaţa începe ca un joc. Pentru unii Viaţa chiar este un joc sau doar un simplu joc. Şi totuşi cu Viaţa nu trebuie să te joci.

În primii ani trăim din joc. Copilăria este un pachet de jocuri. Dacă pachetul este „promoţional” poţi spera într-o copilărie fericită. Dacă nu,vei păşi în viaţă în plin coşmar.

Jocurile copilăriei păstrează şi transmit din generaţie în generaţie o parte foarte importantă din sufletul unui popor. Oare copiii de azi mai joacă „Ţară, ţară vrem ostaşi !” ?

Odată cu adolescenţa începe jocul dragostei şi al suferinţei. Iluzii, speranţe, iubire, ură, disperare, fericire şi câte altele. Confruntarea şi înfruntarea fricii sau încercarea de fugă. Totul ţine de alegere. Care este cărarea cea bună ? Dragostea necondiționată, totală, dragii mei !

În continuare vin celelalte jocuri, dar numai foarte puţini sunt cei care vor afla despre Marele Joc. Iar dintre aceştia şi mai puţini vor înţelege şi vor juca în adevăratul sens al cuvântului. Ceilalţi vor fi doar „jucaţi”.

Cred că există o Instanţă Supremă în tot şi în toate. Dar, tot atât de bine ştiu şi zicala aceea din popor – din poporul meu: „Dumnezeu îţi dă. Dar nu îţi bagă şi în traistă !”. De aici intervine şi alegerea ta, pentru că, întotdeauna există mai multe variante. Unii, din păcate mult prea mulţi, fură pur şi simplu traista altui semen. Aceştia se cred „şmecheri” dar uită un lucru deosebit de simplu: nu se ştie niciodată ce este în traista altuia sau dacă acea traistă este sau nu găurită. Alţii aleg să-şi cumpere traista. Aici sunt două probleme majore. Prima – trebuie să aibă cu ce. A doua – traista fiind confecţionată de altcineva poate avea defecte sau, mai grav, poate fi „la mâna a doua”. Doamne, şi din ce în ce mai mulţi români aleg aproape totul „la mâna a doua”, chiar şi Viaţa uneori. Câţiva, din ce în ce mai puţini, aleg să-şi confecţioneze singuri traista. Ei sunt aproape de ceea ce se spune „a-l apuca pe Dumnezeu de picior”. Dar, cum în lumea noastră nu există perfecţiune, şi ei au cel puţin o problemă – calitatea materialului.

Al doilea pas este simplu doar în aparenţă: să iei ce ţi se dă. Totuşi, ce te faci dacă nu vezi când ţi se dă sau nu eşti în stare să înţelegi. Ori, pur şi simplu, nu vrei să înţelegi. Poţi să iei prea târziu, prea devreme sau să nu iei de loc. Cel mai urât este atunci când furi ce i s-a dat altuia sau poate ceea ce chiar ţie ţi s-a dat, fără să înţelegi. De aceea, una dintre porunci este: Să nu furi !

Eu cred că pentru a-ţi asuma şi îndeplini menirea (pe care e posibil, chiar probabil să nu o cunoşti) trebuie să ajungi la acea performanţă de a lua ceea ce ţi se dă atunci când ţi se dă şi exact aşa cum ţi se dă. În plus, nu trebuie să uiţi nici un moment varianta „cere şi ţi se va da”, pentru că Dumnezeu este în tine ! Dar, ai grijă ce ceri şi ce faci cu ce ţi se dă !

Al treilea pas este poate cel mai greu: să bagi în traistă darul. Iar dacă reuşeşti performanţa, urmează multe alte posibile întrebări. Voi reuşi să păstrez traista ? Ce voi face cu ea ? Să o ascund ? Să o port cu mine ? Să o ţin doar ca pe un accesoriu ? Cum să folosesc ce am în ea ? Din fiecare răspuns se naşte o altă întrebare, iar întrebările răspunsurilor pot fi din ce în ce mai complicate.

Ultimul pas te poate apropia de fericire sau de nenorocire, în funcţie de felul în care foloseşti ceea ce ţi-a fost dat. Dacă vei ţine cont de o altă poruncă: Să nu ucizi ! te afli pe drumul cel bun. Dar, să nu uiţi nici un  moment că aceasta înseamnă să nu ucizi Viaţa în general, propria ta Viaţă şi să încerci să-i ajuţi şi pe alţii să înveţe acest lucru.

Cred că şi eu, la fel ca toţi ceilalţi, m-am născut cu un scop. Instanţa Supremă mi-a hărăzit un rol, pe care deşi îl interpretez zi de zi, totuşi nu îl cunosc. Dar, am făcut cea mai importantă alegere. Eu am ales Viaţa şi sunt sigură că toate celelalte vor veni. Îmi doresc să le pot recunoaşte, înţelege şi aplica pentru a atinge acel scop pe care jocul ursitoarelor mi l-a ţesut în miezul unei nopţi de decembrie.

Eu cred !

 

Vreau

Vreau să îmi asum destinul ce mi l-am fost hărăzit. Ştiu că drumul nu va fi deloc uşor. Obstacolele vin din noi în primul rând şi apoi sunt destui „binevoitori” care să ne ajute să le confecţionăm, cu cea mai mare plăcere. Aceştia sunt foarte ingenioşi, deoarece numai pentru asta trăiesc. De fapt îşi închipuie că trăiesc. Din acest motiv, a nu-i lăsa nici pe alţii să trăiască este scopul lor. Şi sunt dintre aceia care îşi cunosc foarte bine menirea, pentru simplul fapt că Răul acţionează uneori mult mai direct decât Binele. Răul este mult mai la îndemână, mai „excitant” şi, deci, mai atractiv.

Vreau să aleg Binele şi astfel să înlătur, unul câte unul, obstacolele din lăuntrul meu. Este primul pas spre a reuşi să trec peste obstacolele create de „binevoitori” sau de ignoranţi. Poate că, acestea din urmă sunt cele mai complicate în simplitatea lor. E vorba de un paradox ca atâtea altele în lumea noastră.

Vreau să nu îmi pierd niciodată Speranţa. Speranţa cea cu aripi atât de fragile şi totuşi atât de puternică încât te poate determina să trăieşti.

Vreau să nu îmi pierd Credinţa şi Încrederea. Credinţa poate fi ultimul refugiu, dacă îţi mai rămâne încrederea în ceea ce ai acumulat în tine. Se spune că ceea ce ai în cap nu îţi poate lua nimeni. Dar nu uita: Răul acţionează în diferite feluri. În acest caz, îţi poate lua pur şi simplu minţile şi nu vei mai rămâne decât un zombi din categoria pagubelor colaterale. De aceea trebuie să te bazezi în primul rând pe ceea ce ai acumulat în suflet, să ai încredere în tine și astfel îți vei putea reveni chiar din cel mai negru coșmar.

Vreau să rămân Om, orice s-ar întâmpla ! Dar, în acelaşi timp ştiu că pentru asta trebuie să-i ajut şi pe alţii să înţeleagă că numai în acest fel nu ne vom autodistruge. Exemplul personal contează !

Vreau să fiu ceea ce sunt. De aceea îmi asum destinul de a fi român, pentru că, rădăcinile trecutului sunt deosebit de importante în clădirea viitorului. Acest pământ îmi dă forţa necesară de a merge mai departe. Munţii noştri îmi dau siguranţa cea atât de râvnită şi, totodată, momentele de linişte sufletească. Iar Marea îmi dă acea vigoare şi putere de a trece peste obstacole, val după val, ca o promisiune: şi mâine va fi o zi. În acest fel învăț ce înseamnă echilibrul !

Eu vreau pur şi simplu să existăm şi să ne trăim Viaţa pentru care am venit pe această lume.

Vreau Credinţă, Încredere, Speranţă, Bucurie, Fericire, Dragoste şi, nu în ultimul rând curajul de a le primi pe toate, şi bune şi rele exact aşa cum sunt.

Eu vreau să fiu EU, în armonie cu tot ce înseamnă Viaţă, pentru a putea contribui la existenţa conceptului de NOI.

Vreau ca NOI să putem să rămânem ceea ce suntem, fără ca ei să ne poată împiedica.

Vreau să fim lăsaţi să trăim !

Vreau să vrem cu adevărat să trăim !

 

Lupt

În fiecare zi mă lupt cu Răul din mine. Asta în primul rând. Apoi încerc să ţin piept Răului din jurul meu. Pentru că Răul este foarte perfid. El se poate deghiza în aproape orice, chiar şi într-un sentiment, ca de exemplu – dragostea. Răul este acolo unde nici cu gândul nu gândeşti şi te poate păcăli foarte lesne. De aceea nu trebuie să gândești cu mintea – gândește cu sufletul și vei fi cu adevărat liber!

Eu am ales să lupt. Chiar dacă ştiu că această alegere mă costă şi mă va costa întreaga mea viaţă. Alegerea am făcut-o în cunoştinţă de cauză şi nu o regret. Nici chiar atunci când rănile sufleteşti sunt deosebit de adânci şi îmi ameninţă chiar Viaţa conştientă. În fiecare zi învăţ cum să-mi îngrijesc singură rănile, mai ales atunci când, după un timp se redeschid.

Eu lupt pentru că vreau să trăiesc fiecare clipă. Şi chiar atunci când mi se întâmplă să-mi pierd şi ultima speranţă, eu nu renunţ la luptă, pentru că vreau să fiu ceea ce mi-am fost menit. Lupt pentru ca scânteia de Viaţă din mine să nu se stingă şi să mai dăruiască puţină căldură şi altora care au mare nevoie.

Pot să spun cu mândrie că fac parte dintre aceia care încă mai luptă pentru România. Cred că indiferent de ce a fost, de ce este şi de ce va fi, tradiţiile noastre trebuie asumate şi duse mai departe, pentru însuşi Binele şi Echilibrul acestei lumi. Noi suntem o părticică a acestui pământ, una foarte veche. Am supravieţuit şi am păstrat chiar Esenţa Vieţii. Valoarea României este chiar bogăţia Vieţii şi frumuseţea ei.

Această luptă a mea pare uneori ciudată sau poate chiar hilară pentru unii. Alţii ştiu să se folosească de ea şi implicit de mine, în propriul lor beneficiu. Mult timp nu am conştientizat acest lucru pentru că nu am vrut. M-am amăgit singură cu ideea că aceştia luptă umăr la umăr cu mine. Dar, adevărul este deosebit de crud, de cele mai multe ori s-au folosit doar de lupta mea şi în unele cazuri chiar mi-au înfipt cuţitul în spate. La modul metaforic desigur. Dar, la fel de dureros.

Eu totuşi lupt pentru noi, indiferent de consecinţe.

Lupt pentru Viaţă !

 

Capitolul III  Întrebările răspunsurilor

Ce este credinţa ?

Credinţa înseamnă Viaţă, în primul rând. Atunci când crezi în ceva sau măcar în cineva se vede că trăieşti cu adevărat. Valurile vieţii te pot lovi, dar, de fiecare dată ştii cu toată fiinţa ta că nu te poţi rătăci. Credinţa ta te va scoate de fiecare dată la liman.

Credinţa este paznicul sufletului. Orice problemă ai avea, orice durere, le vei depăşi, reuşind de fiecare dată să rămâi cu sufletul întreg. Pentru că, mai ales în zilele noastre există mulţi hoţi de suflete. Poţi face pactul cu diavolul fiind încredinţat că urmezi cea mai dreaptă cale a lui Dumnezeu. Hoţii de suflete sunt deosebit de perfizi; se deghizează în absolut orice – de la falşi profeţi la falşi lideri politici. Sunt aceia care îţi spun exact ceea ce tu vrei să auzi. Se folosesc de propriile tale slăbiciuni şi idealuri, ţi se insinuează în suflet, transformându-te încet, încet într-un robot uman. Din acel moment, deşi continui să exişti, în nici un caz nu mai trăieşti cu adevărat.

Credinţa te păzeşte şi te salvează chiar şi în ultimul moment. De aceea, pot spune: Cred deci trăiesc !

În al doilea rând, credinţa ne face unici cu adevărat. Credinţa ne formează personalitatea, ne ajută să gândim şi să înţelegem ceea ce ne-am fost dat. Şi tot din credinţă vine acceptarea, dar, în acelaşi timp şi lupta. Fundamentul eu-lui însuşi este credinţa. Eu sunt eu numai şi  numai datorită alegerii pe care mi-o dă credinţa.

În al treilea rând, credinţa mai înseamnă şi voinţă. Dacă ai credinţă, în fiece moment îţi exersezi voinţa. E atât de simplu. Doar dacă vrei poţi să crezi. Iar atunci când crezi sigur vrei să trăieşti.

Credinţa te face să alegi o singură variantă – Viaţa.

Răspunsul meu este şi el aparent atât de simplu:

Credinţa este Viaţă !

 

Ce este voinţa ?

Cum am mai spus, voinţa vine în primul rând din credinţă. Voinţa înseamnă încredere în tine, în forţele şi în energiile tale.

Voinţa este acea gândire pozitivă exprimată imperativ: Vreau !

Dar, niciodată în viaţă nu se poate să fie atât de simplu. Mintea umană este deosebit de complexă în simplitatea ei, reprezentând în fapt un paradox.

A spune: gândesc deci exist,  nu este suficient. A-ţi repeta până la epuizare: gândesc deci trăiesc, poate să fie uneori prea mult. Există riscul apariţiei unui automatism, reprezentând chiar negaţia absolută a afirmaţiei în sine. Uneori, gândind prea mult, uităm să trăim, sau crezând că trăim din plin plăcerile vieţii, uităm să mai gândim. Ambele variante reprezintă o anihilare a voinţei, care duce inevitabil către o nonexistenţă asumată inconştient.

Voinţa reprezintă validarea umanului din noi. Puterea sau slăbiciunea ei ne validează ca superioritate faţă de non umanul atavic existent latent în fiecare individ.

Puterea voinţei vine din prevalenţa conştientului asupra terorii insondabile a inconştientului. Voinţa este leacul fricii de necunoscut. Frica necontrolată este ucigaşul raţiunii, dar, în acelaşi timp, absenţa totală a fricii ne face inumani.

Voinţa este singura care ne poate determina să depăşim frica, păzindu-ne în acelaşi timp de excesele ce ar putea fi generate de negarea ei.

Voinţa este prietenul cel mai bun al sufletului, însoţitorul şi călăuza lui pe valurile vieţii, în aceiaşi măsură în care credinţa îi este străjer.

Însăşi existenţa noastră ca popor pe acest pământ o datorăm credinţei şi voinţei. Ştefan cel Mare şi Sfânt a spus întotdeauna – Vreau! A crezut cu toată puterea lui în Dumnezeu şi în existenţa acestei patrii, care mult mai târziu, prin voinţa unui întreg popor, s-a întruchipat într-un cuvânt simbol – România.

De aceea, zilnic, de câţiva zeci de ani, Răul lucrează ca picătura chinezească spre a ne distruge în primul rând voinţa. Conform principiului dominoului urmează toate celelalte. Astfel, în prezent, spiritualitatea românească şi mândria naţională sunt pe cale de dispariţie. Speranţa însă moare ultima. România încă mai poate fi salvată prin Credinţă. România trăieşte în fiecare dintre noi şi va trăi atâta timp cât mai există un singur român care să aibă voinţa de a spune din tot sufletul – Cred în România !

Mântuirea poate fi realizată prin Credinţă dar se validează numai prin Voinţă.

Voinţa este puterea absolută. Iar puterea corupe de cele mai multe ori. Numai sufletele tari îi fac faţă, evoluând spre o treaptă superioară, spre lumină.

Voinţa corupe sau creează.

Voinţa este vie.

Voinţa este călăuza noastră în această viaţă.

 

Ce este lupta ?

Lupta este o alegere asumată integral şi fără regrete ulterioare.

Lupta este o validare a voinţei.

Lupta este esenţa supravieţuirii, atât în jungla vieţii cotidiene, cât şi în furtuna gândurilor contradictorii generate de propriul nostru inconştient.

Lupta este o armă împotriva fricii. Frica poate ucide mintea şi sufletul. Lupta este scutul sufletului atunci când este luptă dreaptă.

Lupta ne poate face mai buni în aceiaşi măsură în care ne poate şi înrăi. Depinde pentru ce  ne luptăm.

Din lupta pentru o cauză dreaptă, sufletul nostru are întotdeauna de câştigat, chiar dacă, din păcate,  noi nu reuşim să câştigăm acea luptă. Din lupta pentru Viaţă, sufletul nostru iese întotdeauna învingător, chiar dacă trupul pierde bătălia sau chiar războiul.

Lupta ne menţine pe linia de plutire. Luptând vom fi tot timpul pe fază, mai puţin vulnerabili la loviturile de tot felul.

Lupta ne oferă o motivaţie de a trăi cu adevărat, în cazul în care nu reprezintă un scop în sine. A lupta doar de dragul unei competiţii de orice fel, ne face să uităm a mai trăi şi, de cele mai multe ori, îi împiedicăm şi pe alţii să trăiască. Lupta care presupune distrugere înseamnă doar război, cu toate consecinţele sale îngrozitoare. Poţi să devii criminal de război din clipa în care accepţi existenţa unor pagube colaterale.

A lupta, presupune tărie de caracter, voinţă, credinţă, speranţă, conştiinţă. A lupta pentru Viaţă înseamnă a dovedi că exişti cu adevărat, că ești tu.

Lupta este victoria sufletului asupra timpului.

Lupta ne menţine sufletul în Viaţă.

 

Capitolul IV Ce este puterea ?

O tentaţie, o utopie, un drog, o amăgire, o energie. Uneori o victorie. Alteori o forţă.

Acolo unde există o comunitate umană apar şi relaţiile de putere. Aceasta este însăşi legea firii.

Puterea are şi părţi bune dar mai ales foarte multe părţi rele. Pe primul plan aş situa Puterea Sufletului Omenesc – Divin. Aceasta este în concepţia mea adevărata putere deoarece îşi trage seva din forţa spiritului. Acel om care se află în stare de a recunoaşte şi valorifica această forţă, deţine cu adevărat puterea. El îşi va fi propriul stăpân şi sfetnic şi va avea şansa de a lăsa o urmă a trecerii sale prin această lume, va fi liber spre a trăi cu adevărat fiecare clipă, conștient de adevărul afirmației ”Eu sunt EU”.

Puterea care vine din interior este ca un foc rece care nu se stinge niciodată şi nu poate provoca incendii. Deţinătorul acestui tip de putere va fi întotdeauna un factor de echilibru deoarece el cunoaşte ambele feţe ale puterii: Bine şi Rău. De aceea, va avea permanent în minte amarul înfrângerii şi dulcele gust al victoriei, din propria sa experienţă, le va accepta pe amândouă exact așa cum sunt, se va ierta pe sine și pe ceilalți și va învăța să trăiască în echilibru și armonie cu mintea și sinele său, cu lumea și cu tot ceea ce înseamnă Viață.

Puterea supremă este Autocontrolul. Cel care reuşeşte să-şi impună o măsură a tuturor lucrurilor obţine prima victorie asupra propriului eu, devenind în mod real unul dintre cei mai puternici oameni din lume. Din nefericire pentru omenire, majoritatea conducătorilor nu fac parte din această categorie, încă !

Astfel ajungem la partea întunecată – setea de putere absolută. Există indivizi care efectiv nu pot trăi dacă nu îşi exercită puterea asupra altor oameni. Din asta se hrănesc, reprezentând sursa lor de energie. Este categoria în care se încadrează cei mai mulţi dintre actualii conducători. Dorinţa de a deţine puterea asupra celorlalţi îşi are rădăcinile în începuturile umanităţii şi tot de acolo vine cel mai urât şi malefic aspect: tentaţia de a deţine puterea asupra sufletelor oamenilor şi a controlului total asupra fiecărei clipe din viaţa lor. A dicta cine, dacă şi cum trăieşte. A face şi desface destine. A distruge tot ceea ce iese din tipar. A mutila şi distruge suflete. Deţinătorii unei astfel de puteri ascund cel mai teribil şi cumplit secret: se cred acel tip de Dumnezeu-pedepsitor, şi vor să distrugă Viaţa însăşi pentru a-şi putea crea o lume după chipul şi asemănarea lor.  Dacă unul dintre ei ajunge în poziţia politică sau economică pe care şi-o doreşte, Răul este învingător iar însăşi Esenţa Vieţii se află în pericol. Iar istoria omenirii este plină de asemenea falși „dumnezei”.

A deţine puterea de dragul puterii este o altă variantă. Este vorba de puterea-drog. Indivizii subjugaţi de ea sunt dependenţi de titulaturi, de adoraţia maselor, de recunoaşterea meritelor şi superiorităţii faţă de ceilalţi. Dacă într-o zi li se iau toate titlurile şi nu mai sunt băgaţi în seamă se pot întâmpla anumite lucruri. Indivizii pot intra în sevraj şi atunci sunt în stare de absolut orice pentru a-şi primi înapoi onorurile şi implicit puterea. În acest caz se pot produce multe nenorociri, cărora le vor cădea pradă invariabil cei nevinovaţi care vor deveni pagube colaterale. Există şi o categorie, destul de redusă numeric, a celor care depăşesc perioada critică şi reuşesc să se vindece. Aceştia sunt recuperabili şi chiar pot asigura mai târziu consultanţă de specialitate. Şi să nu uităm ultima categorie, a celor care se sting încet dar foarte dureros în agonia uitării.

De multe ori puterea este doar o utopie. Uneori oamenilor li se lasă iluzia că sunt deţinătorii puterii. Din păcate, există destule reguli ale democraţiei care se încadrează în această categorie. De prea multe ori expresii de genul: puterea poporului, puterea opiniei publice, puterea votului, puterea cunoaşterii sunt aduse în derizoriu în mod deliberat.

Ecuaţia puterii este doar în aparenţă greu de rezolvat. Esenţa ar fi următoarea: puterea reală este autocontrolul. Pentru a obţine victoria asupra propriului eu trebuie să înveţi să alegi echilibrul. De aceea, ai nevoie de un minim bagaj de cunoştinţe şi experienţe de viaţă. Elementul de bază este să-ţi poţi forma eu-l, propria identitate. Următorii paşi ţin de o mulţime de factori, mai mult sau mai puţin controlabili, inclusiv de atmosfera generală din societatea căreia îi aparţii. Dacă înțelegi și accepți cu adevărat conceptul ”Eu sunt EU”, sinele tău se va manifesta din ce în ce mai puternic și vei putea depăși orice obstacol. Din momentul în care vei înțelege că Dumnezeu este în tine, va veni și încrederea în forțele proprii și de aici echilibrul. Pentru a rezolva ecuaţia trebuie aflată cel puţin o necunoscută: câţi indivizi din societatea românească deţin puterea reală ? În funcţie de acest rezultat putem să ne raportăm la toate celelalte probleme. Despre modalitatea practică de realizare a acestui demers este totuşi o cu totul altă poveste, însăşi Povestea Vieţii.

Totuşi, pentru a răspunde măcar parţial întrebării din titlul acestui capitol este nevoie să facem puţină vorbire despre puterea politică, cea care reprezintă imaginea deformată a realităţii conceptului. Este vorba despre o reprezentare mentală realizată pe baza unor percepţii convenţionale. Astfel, puterea politică este percepută ca un rău necesar, în care, la fiecare început de ciclu electoral, majoritatea îşi pun speranţele de mai bine. De aceea, unii ar putea să spună că puterea politică este o simplă păcăleală, o formă fără fond, un amalgam de idei şi promisiuni frumos ambalate şi bine prezentate din punct de vedere publicitar. Alţii vor da verdictul: utopie. Dar, întotdeauna va veni cineva şi va spune răspicat – puterea corupe. Şi mai ales în România este foarte greu să combaţi o asemenea afirmaţie.

Astfel se mai închide un cerc: singurul mod de a împiedica excesele puterii politice este existenţa, perpetuarea şi creşterea puterii reale care există în stare latentă în sufletul fiecărui individ. În cele din urmă, răspunsul nu îl putem găsi decât în noi şi ţine de o dublă alegere: echilibru şi autocontrol. Restul este pur şi simplu Viaţă.

 

Capitolul V Noi şi ei

Noi suntem oameni. Facem parte din categoria luptătorilor. Noi vrem să trăim. Viaţa este credinţa noastră. Ştim să trăim, îi lăsăm şi pe alţii să trăiască şi îi învăţăm pe cei care au uitat. Iubim, zâmbim, cântăm, dansăm, admirăm, ne amintim. Facem lucruri normale, chiar banale s-ar putea spune dacă asta nu ar fi fost cândva, atunci când noi eram mult mai mulţi, iar normalitatea era o stare de fapt.

Noi ne-am născut sub o stea norocoasă. Am primit în dar suflet şi minte deschisă. Noi gândim și simțim. Dar şi suferinţa este pe măsură. Însăşi înţelegerea naturii umane presupune suferinţă. Suferinţa te poate căli, te poate distruge sau te poate transforma într-unul dintre ei. Şi suferinţa face parte din viaţă. După ce ai suferit poţi aprecia şi mai mult bucuria unei clipe de fericire. Uneori, chiar suferinţa te poate învăţa să te bucuri. Chiar poţi atinge performanţa de a găsi şi în suferinţă o fărâmă de bucurie. Acesta poate fi un exerciţiu foarte bun de voinţă, care te poate ajuta să ierţi mai uşor şi să gândeşi de bine, inclusiv pentru ei. A răspunde cu Bine celui care se foloseşte de Rău devine cel mai bun scut în apărarea propriului suflet.

Noi ne iubim locul nostru pe pământ, unde ne simţim acasă. România este parte integrantă din sufletul nostru, este chiar acel ceva care ne dă posibilitatea să mai fim noi.

Ei nu pot accepta aceste lucruri simple pentru că le urăsc. Ei sunt energia negativă, Esenţa Răului. Au apărut din chiar gândurile noastre urâte şi se hrănesc din urile, frustrările, intrigile şi chiar din micile noastre bârfe de zi cu zi. Războaiele fierbinţi sau reci i-au înmulţit. Ei distrug  pur şi simplu din plăcere dar și din nevoie, deoarece acesta este energia cu care se hrănesc. Au devenit mai presus de politică, naţiuni sau graniţe şi în numele unor nobile idealuri desfiinţează nu numai graniţe dar şi naţiuni. Naţiunile reprezintă baza conceptului de „noi” iar idealul lor este însingurarea, izolarea şi robotizarea omului. Ei doresc o viaţă controlată, prestabilită, fără trecut şi fără viitor, o nonexistenţă.

Din păcate, ei deţin puterea politică şi economică. Sunt peste tot, sub denumirea generică de Sistem. Zilnic, tot mai mulţi dintre noi aleg să li se alăture pentru a supravieţui, iar alţii sunt atât de bine contaminaţi încât nici nu realizează că deja fac parte din sistem. Dar a supraviețui nu înseamnă și a trăi. Cei care am rămas pe baricade, trăim de pe azi pe mâine cum putem, dar TRĂIM, chiar dacă glasul nostru se aude mai slab.

Şi noi şi ei facem parte din Marele Joc. Imaginaţi-vă o chintesenţă a tuturor jocurilor inventate sau neinventate încă, unde singura regulă cunoscută este nerespectarea nici unei reguli de către ei şi aplicarea tuturor neregulilor lor de către noi. Pentru că noi ne păcălim singuri ascunzându-ne în spatele unor convenţii pe care ei le-au inventat spre a ne crea aparenţa unei stabilităţi. Ei creează sistemul pe care chiar noi îl perpetuăm şi îl facem cu adevărat să funcţioneze în chiar detrimentul nostru.

Noi ne luptăm între noi pentru ca ei să prospere. Trăim într-un cerc vicios din care nu putem ieşi în primul rând din inerţie, comoditate şi teamă. De cele mai multe ori frica este cea care ne domină chiar şi atunci când nu recunoaştem acest lucru. Şi pe mine mă încearcă acest sentiment, dar poate cu singura sa conotaţie pozitivă, care îmi menţine mintea trează. Şi acum când scriu aceste rânduri mă tem: dacă deja fac parte dintre ei ? sau dacă într-o zi am să constat că noi am devenit cu toţii ei ? Pentru că și o parte din ei au făcut cândva parte dintre noi. Şi refrenul obsedant al unui cântec vechi:„Viaţa noastră … ce-am făcut cu ea?” Dar eu știu cine sunt și chiar dacă încă mă mai tem uneori, am ales să trăiesc fiecare clipă. Și am o veste bună, dragii mei: oricine poate să facă asta dacă vrea cu adevărat ! Chiar și unii dintre ei sunt recuperabili.

 

Capitolul VI Povestea vieţii

A fost odată, ca niciodată, un început. Din neant s-a născut EA, cea aşteptată. A primit un nume predestinat: VIAŢA. A devenit repede conştientă de sine, înţelegând că este una din formele de energie din Univers. Copilăria şi adolescenţa, să le numim aşa, le-a parcurs rapid, arzând nişte etape pentru a câştiga timp şi pentru a se putea întări, spre a se apăra de asaltul celorlalte forme de energie, mai ales de atacurile directe, ale uneia foarte agresive şi  puternice – NONEXISTENŢA.

Viaţa a înţeles repede că singură nu poate supravieţui. A căutat alte energii care să-i semene. Şi le-a găsit. Ele au sfătuit-o să ia diverse forme, cât mai multe posibil, pentru ca Nonexistenţei să îi fie mai greu sau aproape imposibil să o distrugă. Ele i-au dat şi un dar preţios şi gingaş, care să îi fie pe veci alături. Aşa s-a născut SUFLETUL. Viaţa şi Sufletul s-au contopit şi au dat naştere la rândul lor, Iubirii şi Fericirii, care au primit drept cămin, PĂMÂNTUL.

Viaţa a început să se multiplice conform propriei sale fantezii. Iubirea alerga despletită prin păduri, iar Fericirea asculta încântată muzica naturii şi se îmbăta de parfumul feeric al noii lumi. Numai Sufletul rătăcea tot mai trist şi mai singur, pe cărări de munte şi pe luciul apelor. Se risipea în mici bucăţele, printre formele iubitei sale. Dar, ele nu puteau deveni conştiente şi asta îl chinuia. Aşa s-au născut Suferinţa şi Tristeţea.

Văzând chinurile Sufletului, Viaţa s-a oprit puţin din iureşul ei. Şi s-a gândit. A simțit că trebuie să găsească o formă, în care Ea şi cu Sufletul, să fie împreună. Atunci a creat OMUL. Sufletul, cu Tristeţea şi Suferinţa alergând să îl cuprindă, a îmbrăţişat-o pe iubita sa Viaţă, iar nebunatica Iubire şi fragila Fericire au încins o Horă în jurul lor.

Omul s-a trezit gândind şi simţind, dar total inocent. Nonexistenţa a descoperit repede o breşă în planul Vieţii şi a dat fuga la celelalte energii negative. Iar ele au ajutat-o să se contopească pentru vecie cu RĂUL, suprema formă a energiei negative. Răul s-a grăbit să-i dăruiască o fiică, pe care au numit-o MOARTEA. Şi au plecat împreună spre Pământ. Plantele, Animalele şi Oamenii au început să moară. Aşa a apărut Frica, inamica şi distrugătoarea de suflete.

Viaţa a căutat soluţii împreună cu Sufletul. Viaţa a dăruit Pământului pe Mama Natură – Gaia, cu proprietăţile ei de regenerare permanentă. Iar Sufletul, le-a dăruit Oamenilor, Credinţa şi Speranţa. Dar Răul nu s-a lăsat mai prejos şi le-a trimis Oamenilor, Ura şi Dorinţele nestăpânite. Aşa au început Oamenii să îşi dea şi sufletul pentru dorinţa de avere, dar mai ales, pentru a căpăta, cât mai multă putere asupra semenilor lor.

Sufletul a chibzuit ce a chibzuit şi i-a dăruit Omului un sprijin. L-a numit CREATOR. Dar nu i-a explicat pe înțelesul său de atunci spre a putea înțelege că acesta este cu adevărat darul sufletului pentru fiecare om în parte. Astfel, fără să înțeleagă cu adevărat, Omul l-a primit fericit şi a canalizat Frica, Iubirea şi Speranţa către el, în afara sa. Dar Răul veghea. El a trimis Discordia şi Dezbinarea să-i împrăştie pe Oameni în cele patru vânturi. Iar ei au fugit care încotro, inventând ceea ce astăzi numim Limba. Şi nu s-au mai putut înţelege nici măcar între ei. Fiecare a dat un alt nume pentru Creator: Zeu, Dumnezeu, Alah, Budha şi a inventat o altă poveste.

În tot acest timp, Sufletul suferea cumplit. Vedea pervertirea Credinţei prin Religie, răstignirea Iisusului, adică a Vieții însăși, crimele cumplite pentru şi în numele Credinţei, focurile Inchiziţiei şi apoi jocurile politice. Viaţa l-a ajutat, determinând Oamenii să gândească şi arătându-le calea Ştiinţei.

De atunci, a început o luptă de uzură, între Religie şi Ştiinţă. Din păcate, cea care a avut de suferit a fost tot Credinţa. Pentru că, Răul a învăţat să se folosească de Ştiinţă ca de cea mai aprigă armă împotriva Vieţii însăşi. Iar inteligenţa şi dorinţa de progres a Oamenilor, au intrat în acest Mare Joc al Vieţii şi al Morţii. Pentru că, prin Ştiinţă, cu ajutorul dorinţei nemăsurate de Avere şi Putere a oamenilor, Răul poate pune oricând în aplicare, Planul suprem al Nonexistenţei: distrugerea căminului şi formelor Vieţii. Distrugerea Sufletului, Iubirii, Fericirii şi a însăşi Vieţii pe Pământ. Şi toate acestea, din cauza prostiei Omului, de a folosi Ştiinţa, împotriva Naturii, în paralel cu neînțelegerea rolului său de creator și prin pierderea sau negăsirea Credinţei în propriul suflet.

Astfel, cu toţii facem încă parte din Marele Joc al Vieţii şi al Morţii (nonexistentei). Şi încă mai există Speranţa, că mai avem Timp să ne trezim şi să ne amintim adevărata poveste a Vieţii. Spre a putea să nu o încheiem niciodată, nici măcar cu obişnuitul: şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe. Și vă aduc vestea cea bună, dragii mei – timpul este doar o convenție a noastră cu noi înșine iar sufletul nu îmbătrânește niciodată !

Eu cred !

Eu sper şi lupt !

Eu sunt EU !

 

Capitolul VII Marele Joc

Dacă într-o zi nu aş fi vrut să schimb lumea, probabil că astăzi aş fi făcut încă parte dintre „inocenţi” sau şi mai grav, poate aş fi fost una dintre ei. Acum știu cine sunt eu și am înțeles că lumea nu se va schimba decât atunci când fiecare om va dori cu adevărat să se schimbe pe sine pentru a trăi cu adevărat. De aceea, dragii mei, dacă vreți să schimbați lumea – schimbați-vă pe voi !

Dintre toate jocurile am ales Jocul Politic, fără să ştiu că din acel moment am intrat în toate jocurile. Dar nu am nicio părere de rău, pentru că aşa am început să întrevăd, să conştientizez şi în final să accept însăşi existenţa Marelui Joc.

Se spune că nevoia te învaţă. La mine aşa s-a întâmplat. În fiecare zi am învăţat câte ceva, cu multă suferinţă, dar şi cu bucuria ce însoţeşte revelaţia cunoaşterii.

De când am învăţat să citesc, am încercat să îmi însuşesc cât mai multe cunoştinţe. Am avut mare noroc, pentru că astfel mi-am deschis mintea şi am început să îmi cunosc sufletul și astfel cunoașterea a venit treptat, natural spre a face parte și a mă reîntregi pe mine. Am câştigat enorm, atâta timp cât am ales să-mi alimentez foamea de cunoaştere şi am pierdut destul de mult atunci când, fără să îmi dau seama, am început să îmi alimentez foamea de putere. Pentru că nu era nicicum puterea cunoaşterii, aşa cum ar fi trebuit, ci puterea politică, sau ceea ce credeam eu că este. Transformarea a devenit vizibilă când au început să apară şi celelalte dorinţe, care de multe ori fac din om neom.

Atunci când hrăneşti trupul în exces este cea mai mare greşeală. Fizicul începe să domine psihicul, iar energia se pierde inutil. Aşa am înţeles de ce creştinii ţin post iar asceţii se hrănesc numai la limita supravieţuirii. Creierul uman funcţionează şi el cu energie şi cu cât are mai multă la dispoziţie îşi extinde capacităţile. De aici şi vorba aceea: minte sănătoasă în corp sănătos. Cu cât ne saturăm corpul cu mai multe toxine, cu atât cheltuim mai multă energie pentru fizic, furând bineînţeles din planul mental și psihic. Rezultă stres, depresie şi alte probleme mult mai grave.

Omul are nevoie de echilibru în tot şi în toate pentru a putea trăi cu adevărat. Echilibrul psihic al celui care astfel știe cu adevărat cine este, aduce suprema putere: Autocontrolul. Acesta este punctul real de pornire în lupta pentru Viaţă. Autocontrolul îţi dă siguranţa că niciodată nu vei face parte din categoria victimelor colaterale şi te vei putea apăra spre a nu deveni unul dintre ei.

Este foarte important să gândeşti pozitiv pentru propria sănătate fizică şi psihică, dar şi pentru mediul înconjurător. Gândul este şi el tot o formă de energie, emisă de creierul uman, care poate fi pozitivă sau negativă. Mai mulţi oameni strânşi într-un loc, cu sentimente puternice de ură şi de răzbunare, adică cele mai negative gânduri, pot produce, dincolo de posibilele tulburări sociale sau politice, chiar grave dezechilibre în natură – Gheia simte totul și este nevoită să ia măsuri.

Ne întrebăm de multe ori de ce a luat-o razna şi natura, de parcă nu era suficient comportamentul ciudat al semenilor noştri. Dar nu ne gândim că avem de-a face cu o inter-relaţie de tip cauză-efect. Acţiunile noastre determină efecte dezastruoase asupra naturii, iar acestea vor afecta la rândul lor viaţa noastră de zi cu zi. Iar situaţia se agravează permanent.

Trebuie să ne oprim o clipă din iureşul zilei de azi pentru a ne gândi puţin la ce am putea face noi. Eu știu că încă nu este prea târziu. Avem suficiente resurse ascunse poate chiar si de propriul nostru conştient, tocmai pentru a fi protejate de influenţa lor. Este foarte adevărat că ei veghează şi acţionează permanent, dar speranţa încă mai există.

Zilnic, clipă de clipă suntem agresaţi de ei. Se folosesc de toate armele, fizice sau psihice, dar mai ales de fricile, temerile şi dorinţele noastre cele mai ascunse. Ţinta este unică – Viaţa din noi, grăuntele de lumină pe care l-am primit în dar din clipa concepţiei în pântecul matern, sufletul nostru divin – darul nostru pentru noi. Încă înaintea primului ţipăt începe lupta pentru Viaţă. În primii ani suntem total vulnerabili şi dependenţi în primul rând din punct de vedere fizic, dar adevăratul pericol începe din clipa în care începem să ne manifestăm conştient în plan psihic. Prima perioadă critică este cea în care personalitatea noastră se află în formare, când eu-l este foarte fragil şi vulnerabil din toate punctele de vedere. Dacă depăşim aceste probleme şi reuşim să ne construim pas cu pas conştiinţa de sine, primejdia ne paşte din momentul conştientizării existenţei Marelui Joc al Vieţii şi al Morţii, nu numai în planul concret fizic, ci mai ales în plan mental și la nivelul psihicului. Din acest moment avem nevoie de multă credinţă, combinată cu voinţa de a rămâne Oameni, indiferent de consecinţe sau tentaţii. Din păcate nu ne confruntăm numai cu lupta cu propriul sine, deoarece ei au grijă să ne facă viaţa din ce în ce mai grea. Este ştiut faptul că, pentru a putea trăi, omul are nevoie de mediu şi de compania semenilor săi. În ultima perioadă mediul nostru de viaţă este din ce în ce mai viciat, iar compania semenilor noştri ne aduce mai multă suferinţă decât bucurie, din cauza propriilor noastre greşeli, dar mai ales, din pricina influenţei lor negative. Ei distrug armonia şi ne împiedică să mai vedem frumuseţea, să mai simţim bucuria şi iubirea, să ne trăim viaţa. De aceea trebuie să înțelegem cu adevărat cine suntem noi, să privim cu atenție în lăuntrul nostru și sa conștientizăm că totul se află acolo – sufletul nostru, Dumnezeu și Viața însăși. Eu cred ! Eu știu ! Eu sunt EU!

Marele Joc încă se joacă în teren ! Pe arena numită Pământ se înfruntă de la începuturi două echipe: noi şi ei. Viaţa este antrenorul nostru, iar Nonexistenţa antrenorul lor, având Universul drept suprem arbitru.

Spre deosebire de noi, ei nu respectă nicio regulă, în timp ce noi ne impunem singuri bariere, ba chiar cerem arbitrului să acorde lovituri de penalizare în beneficiul echipei adverse. Iar unii din echipa noastră se transferă la adversar chiar în timpul jocului sau şi mai grav, rămân pe mai departe în echipă spre a mai înscrie din când în când câte un autogol, în propria noastră poartă. Şi când mă uit spre banca de rezerve constat că văd din ce în ce mai puţini Oameni. Pentru simplul fapt că mult prea mulți au uitat sau încă nu au înțeles cine sunt ei cu adevărat.

În tot acest timp, unii dintre noi se mai şi găsesc să critice antrenorul sau să dea vina pe arbitru, uitând că Moartea ne pândeşte în primul rând pentru a ne ucide sufletul.

Eu joc de partea noastră şi îmi doresc să o fac până la capăt. Credinţa îmi protejează sufletul. Eu sunt EU ! – și de aceea pot să depun mărturie şi să vă spun că nu este chiar atât de greu să joci în echipa Vieţii. Încercaţi să răspundeţi Răului cu Bine şi deja vă aflaţi pe drumul cel bun. Fără ură şi dorinţă de răzbunare lumea va fi mai frumoasă şi veţi putea trăi cu adevărat fericirea vieţii aici pe Pământ, în cazul nostru în această ţară numită România. Pentru că România nu are nicio vină, dragii mei – noi suntem cei vinovați de slăbiciunile noastre care nasc monștrii și astfel avem exact conducătorii pe care îi merităm. Dar în fiecare dintre noi există potențialul de schimbare, din momentul în care acceptăm să ne facem o autoanaliză. Acesta este primul pas spre a afla cine suntem noi. Și astfel se face lumină prin regăsirea Dumnezeului din tine, a sinelui tău divin. Te vei putea ierta cu adevărat pentru tot și toate, îi vei putea ierta pe toți ceilalți și îi vei accepta exact așa cum sunt ei, tocmai pentru că tu știi deja cum ești și cine ești și vei începe să trăiești fiecare clipă. Vei descoperi cu surprindere că soarele strălucește, că iarba este atât de verde și de frumoasă, că ploaia nu te mai supară iar desenele norilor pe cer sunt o adevărată artă. Totul este Viață și încet, încet moartea începe să nu te mai sperie pentru că tu trăiești acum. Raiul este în tine în clipa asta și Dumnezeu este în tine, iar tu ești pur și simplu TU. Sufletul tău este în siguranță, moartea nu îl mai poate atinge. Tu ai ales să joci Marele Joc și astfel nu vei mai fi niciodată jucat în niciun alt joc. Și asta este tot ce contează !

Eu cred !

Eu sper !

Eu lupt !

Eu sunt EU !

Sunt un grăunte de Viaţă în Marele Joc !

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s