Psihologia si psihopatologia familiei

Familia în societatea românească – reprezentare socială şi responsabilităţi

Studiile de specialitate demonstrează faptul că, familia reprezintă pentru români acel aspect al vieţii, care le oferă cea mai mare satisfacţie (Popescu, 2009).
Familia a constituit de-a lungul timpului, un reper de stabilitate în viaţa individului, fiind percepută ca o instituţie care prezervă valorile, tradiţiile şi cultura unei naţii. Dar, din păcate, ca şi majoritatea instituţiilor din socialul românesc contemporan, familia, ca şi instituţie, are permanent de suferit. Deoarece, pe de-o parte avem de-a face cu o neîncredere generalizată în instituţii, iar pe de altă parte, cu un nivel al încrederii în proprii semeni, aflat într-o permanentă scădere. De asemenea, nivelul maxim de expunere în mass-media mondenă şi de ştiri, al problemelor şi situaţiilor „picante” din familiile „vedetelor” de tot felul şi chiar din familiile oamenilor obişnuiţi (contra cost sau din nevoia de a se afla cu orice preţ în centrul atenţiei), reprezintă un factor de destabilizare a familiei.În ceea ce priveşte dimensiunea familiei tradiţionale, aproape că nu mai contează în societatea actuală.
Cu toate acestea, familia se păstrează în topul satisfacţiei romanilor, chiar din cauza tarelor socialului contemporan: dificultăţile economice şi capitalul social redus, ca urmare a neîncrederii în forţele proprii şi în ceilalţi, dependenţei, „neajutorării învăţate” şi asumării rolului de victimă de către o parte semnificativă a populaţiei.
Psihologul Diana Vasile, consideră că familia reprezintă „unul din factorii de echilibru ai persoanei, poate chiar cel mai important” (Vasile, 2008, pg. 64).
Familiei i-au fost recunoscute două responsabilităţi majore: a naşte biologic şi a „naşte psihologic” copilul (Aubertel, 2000). Naşterea biologică, în condiţiile societăţii actuale reprezintă un potenţial traumatizant mai redus, dar nu trebuie uitate dificultăţile generate de subfinanţarea şi corupţia cere afectează sistemul medical, existând destul de mulţi copii traumatizaţi încă de la naştere. Otto Rank a sugerat că „prototipul tuturor anxietăţilor este trauma naşterii”, deoarece copilul, în pântecul mamei se simte în siguranţă, fiecare nevoie fiindu-i satisfăcută instantaneu. Dar, la naştere „organismul se trezeşte subit împins într-un mediu ostil, sistemul nervos al noului născut, imatur şi nepregătit, estebombardat cu stimuli senzoriali intenşi şi diverşi. Trauma naşterii, cu tensiunea ei şi cu teama că instinctele Sinelui nu vor mai fi satisfăcute este prima experienţă a persoanei” (Sima, 2004, pg.179-1980). De asemenea, studiile lui Stanislav Grof legate de traumele perinatale, demonstrează că acestea pot sta la baza unor probleme în dezvoltarea adultului, mai ales atunci când traume ulterioare vin şi se adaugă uneia sau mai multor traume perinatale. Dar cea care implică apariţia celor mai multe traume este „naşterea psihologică”, acestea fiind generate de stiluri parentale disfuncţionale (învăţate de mulţi părinţi din propriile familii de origine sau dezvoltate sub impactul devastator al socialului contemporan – generator de frică, instabilitate, stres şi traume emoţionale multiple).

Principalele funcţii ale familiei, roluri şi funcţii parentale

Există mai mulţi autori care au descris funcţiile familiei, dar mă voi rezuma la două abordări: din perspectivă psihologică cea a Dianei Vasile şi din perspectivă sociologică a Mariei Voinea. Din ambele perspective se desprind trei funcţii principale: de socializare, de solidaritate şi economică.
Voi începe cu funcţia economică, deoarece este foarte importantă, asigurând baza pentru posibilitatea de a fi îndeplinitre celelaltre două, presupunând asigurarea resurselor material-financiare necesare existenţei familiei (locuinţă, hrană, obiecte de strictă necesitate etc). Dacă această funcţie este realizată, cel puţin la un nivel cât de cât decent, atunci familia are posibilitatea să se centreze şi pe îndeplinirea celorlalte funcţii (Voinea, 1993). De asemenea, poate conduce la satisfacerea trebuinţelor necesare supravieţuirii.
Funcţia de socializare, reprezintă transmiterea către copil (cu scopul de a fi asimilate de către acesta) a atitudinilor, valorilor, principiilor şi modelelor de comportament (Vasile, 2008). Această funcţie se corelează şi cu perceperea de către viitorul adult a familiei ca şi instituţie, responsabilă cu prezervarea valorilor. Prin funcţia de socializare este dezvoltată valoarea individului, care-i determină locul în ierarhia socială şi morală a societăţii. Valoarea personală, se află astfel, în strânsă legătură cu valoarea pe care aceata o acordă umanului în general (semnificaţia profundă, interioară a fiinţei, raportată la sistemul de valori dobândite în urma educaţiei din familie şi din mediul social). Valorile reprezintă „realităţi latente, interioare indivizilor, însă puternic determinate social” (Popescu, 2009, pg. 77). Semnificaţia ineriorizării valorilor pentru persoană este deosebit de importantă, deoarece prin acţiunea valorilor asupra Eului, se formează Supra Eul moral şi spiritual (ca depozitar al valorilor şi normelor morale, cu ajutorul căruia persoana îşi elaborează propriile atitudini, sentimente şi comportamente, sub imperiul unor conduite morale).
Dar nu trebuie să uităm că „valoarea satisface o dorinţă sau o trebuinţă umană şi corespunde unor atitudini sufleteşti şi morale ale persoanei, care se formează şi se desăvârşeşte prin interiorizarea valorilor” (Enăchescu, 2008, pg. 49). Iubirea se află printre valorile umane fundamentale, fiind în acelaşi timp nevoie/trebuinţă (atât la copil cât şi la adult), precum şi dorinţă/aspiraţie spirituală (la persoana aflată în procesul individuaţiei). Tudor Vianu spunea că orice morală „se înrădăcinează în nevoia de a iubi, de a simpatiza cu semenul”, iubirea fiind o „trebuinţă sufletească, căreia valoarea etică îi răspunde”. Din acest punct de vedere, dacă funcţia de socializare a familiei este deficitară sau inexistentă, Supra Eul adultului în devenire nu se dezvoltă, iar acesta va avea atitudini, sentimente şi comportamente imorale sau amorale, concretizate în vicii de tot felul, perversiuni, acte de violenţă, ură, invidie, răzbunare etc.
Funcţia de socializare influenţează şi stilul parental, prin gradul de control psihologic exercitat asupra copilului (se referă la încercările de control care influenţează dezvoltarea psihică şi emoţională a copilului, prin utilizarea de practici precum: inducerea vinei, retragerea dragostei, umilirea – Ciobâncan, 2012).
Conform unor studii efectuate de Peter Riedesser şi Gottfried Fischer, apar două fenomene: de suprasocializare sau de subsocializare. Suprasocializarea corespunde stilului parental autoritar, cu un tip de educaţie excesiv de sever, rigid şi restrictiv, prin care „vitalitatea personalităţii copilului este reprimată”, iar atunci când apar şi pedepsele corporale avem de-a face cu un „stil educaţional traumatic”, în urma căruia „ia fiinţă personalitatea nevrotică clasică, din cauza refulării exagerate a impulsurilor vitale” (Riedesser, Fischer, 2007, pg. 21). Subsocializarea apare atât la copiii supraprotejaţi (stil parental protectiv) sau răsfăţaţi, dar şi la cei neglijaţi (stil parental neimplicat) şi generează o serie de probleme dezadaptative: probleme de siguranţă, stabilitate şi de imaturitate a Eului; lipsa empatiei, deficit de rezonanţă afectivă, imaturitate afectiv-emoţională, lipsă de înţelegere a normalor sociale şi a reciprocităţii sentimentelor, probleme de intimitate.
Dacă funcţia de socializare nu este îndeplinită de către familie, va fi afectată şi funcţia de solidaritate, deoarece manifestarea sentimentelor de afecţiune (iubire) pentru copil, se realizează în funcţie de personalitatea părinţilor, care include şi componenta Supra Eului moral şi spiritual. Iar părinţii deficitari la acest capitol, nu vor putea asigura nici funcţia de socializare, nici pe cea de solidaritate, chiar dacă o asigură pe cea economică.
Funcţia de solidaritate se manifestă în cadrul familiei prin sentimentele de afecţiune, iubire faţă de copil. Acesta învaţă astfel, ce înseamnă sentimentul de apartenenţă, de încredere, respect, întrajutorare, asigurându-i acoperirea trebuinţei de stabilitate (siguranţă) şi nevoia de intimitate (ambele stând la baza stilului de ataşament – care determină modelul de relaţionare al adultului cu ceilalţi). „Dimensiunea afectivă a familiei este dată de relaţia afectivă cu mama şi tatăl, reprezentând modelul de bază al dezvoltării sentimentelor faţă de sine şi de ceilalţi” (D.Vasile, 2008, pg. 48). Rolul tatălui este asociat de regulă autorităţii, securizării economice şi sociale a familiei, în timp ce rolul mamei vizează cel mai mult viaţa emoţional-afectivă a familiei în general şi a copilului în special, asigurând triada iubire – ataşament – siguranţă afectivă).
Iubirea este factorul cel mai important în creşterea unui copil, spre a deveni un adult capabil să se adapteze exigenţelor socialului contemporan. De aceea, este necesar, ca părinţii să le ofere copiilor lor cât de multă iubire sunt ei capabili să le dea, deoarece numai astfel vor putea compensa greşelile inerente „profesiei” de părinte. Pentru că, dacă iubirea este insuficientă, greşelile părinţilor îi vor lovi şi traumatiza emoţional pe copii, determinând instabilitate, nesiguranţă şi frică de intimitate la viitorii adulţi.
Iubirea părinţilor îi asigură şi îi dezvoltă copilului sentimentul de stabilitate, de siguranţă, care îl ajută la vârsta adultă să se relaţioneze cu ceilalţi, fără probleme majore, fiind capabil de a dezvolta o relaţie de intimitate, care să-i asigure posibilitatea întemeierii propriei familii la timpul potrivit. „Intimitatea presupune o relaţie personală, apropiată, familiară şi, de regulă afectuoasă sau de dragoste cu o altă persoană, care presupune o cunoaştere detaliată sau o înţelegere profundă a celorlalte persoane, precum şi o exprimare activă a gândurilor şi sentimentelor ce oferă o bază pentru familiaritate” (apud Bagarozzi, 2001, pg. 5). Doctorul în psihologie Dennis Bagarozzi a pornit de la această definiţie (din Dicţionaril Random House al limbii engleze), considerând intimitatea ca pe o trebuinţă de bază, care derivă din nevoia fundamentală de supravieţuire, precum şi din cea de ataşament. Dezvoltând teoria ataşamentului, Bowlby (1969) a explicat faptul că, acei copii care au fost privaţi de un ataşament securizant, ca adulţi dezvoltă dificultăţi în privinţa intimităţii. Concluzionând, „intimitatea este un proces interactiv, care conţine o serie de componente bine structurate şi inter-relaţionate, în centrul cărora se află cunoaşterea, înţelegerea şi acceptarea celuilalt” (Bagarozzi, 2001, pg. 56).
Din principalele funcţii ale familiei derivă funcţiile parentale. Am desprins din literatura de specialitate (Killen, 1998; Muntean, 2009) opt categorii de funcţii, bazate pe anumite tipuri de abilităţi, capacităţi şi trăsături de personalitate ale părinţilor, după cum urmează:
1. acceptarea responsabilă a sarcinii de a satisface nevoile copilului:
– depinde de doi factori: nivelul stimei de sine a părintelui şi cunoaşterea nevoilor copilului în diferitele stadii de dezvoltare psihosocială;
2. capacitatea de a considera ca prioritare nevoile copilului:
– depinde de nivelul de maturitate al părinţilor; un părinte imatur se va pune întotdeauna pe el pe primul plan şi mai mult decât atât, nevoile copilului îl vor irita, stârnindu-i frustrări şi reacţii agresive;
3. capacitatea de a interacţiona pozitiv cu copilul (mai ales mama):
– presupune capacitatea părintelui de a avea un comportament consecvent şi de a se angaja împreună cu copilul în toate nevoile acestuia, inclusiv de joc (determinante pentru a avea ca adult o viaţă armonioasă);
– generează calitatea şi tipul ataşamentului, fapt care îşi va pune amprenta pe toate relaţiile viitorului adult (cu partenerul de viaţă, prietenii, colegii şi bineînţeles, cu proprii copii);
4. abilitatea de a fi empatic cu copilul (mai ales în primii ani de viaţă – o condiţie elementară pentru a-i putea ghici stările şi a-i înţelege nevoile):
– presupune capacitatea de rezonanţă afectivă, generată de legătura cu „copilul interior”; dacă însă, în propria copilărie, părintele a trecut prin anumite traume şi suferă de carenţă afectivă, îi va fi greu sau chiar imposibil să rezoneze afectiv cu copilul, să-i acorde iubirea şi atenţia necesare pentru a-l înţelege şi a-i alina suferinţele;
5. abilitatea de a percepe copilul în mod realist:
– poate fi alterată de aşteptările pe care părinţii le au în legătură cu copilul;
– relaţia părinte-copil depinde de felul în care acesta este perceput de către părinte, deoarece copilul introectează atitudinea părintelui faţă de el, percepându-şi imaginea de sine în funcţie de modul în care este văzut de către acesta;
– în cazul în care părinţii văd în copil doar posibilitatea de a-şi îndeplini propriile vise nerealizate, punând presiune asupra acestuia şi determinându-l să se supună sau să se revolte, destinul viitorului adult va fi marcat de următoarele tendinţe:
• supunere/dependenţă – care generează neîncredere în forţele proprii, imaturitate afectivă, stimă de sine scăzută, depresie (din cauza faptului că nu s-a ridicat la aşteptările părinţilor);
• agresivitate/autoagresivitate – apariţia unor acţiuni riscante în lupta pentru independenţă, anxietate, probleme psihosomatice (generate de permanenta luptă pentru propria imagine de sine, trăind aproape permanent angoasa conflictelor interioare);
6. abilitatea de a avea aşteptări realiste faţă de capacitatea copilului de a coopera (în strânsă legătură cu aşteptările faţă de copil):
– dacă părinţii nu cunosc nevoile de dezvoltare ale copilului şi încearcă să-l supracontroleze, acesta va reacţiona prin negativism (specific vârstei de 2-3 ani, pubertăţii şi adolescenţei); negativismul se manifestă din nevoia de independenţă, pentru formarea propriului Eu, iar comportamentul de supracontrol, agresiv sau chiar abuziv al părinţilor, va spori negativismul;
– părinţii care suferă de carenţă afectivă severă, au o nevoie de atenţie atât de mare, încât ajung să considere negativismul copilului ca pe o lipsă de atenţie; aceşti părinţi se simt ignoraţi chiar de propriul copil, iar frustrarea este maximă (de aici riscul de comportament agresiv/abuziv);
7. abilitatea de a-şi ţine sub control durerea şi agresivitatea (spre a nu se revărsa asupra copilului):
– ţine de nivelul de maturitate afectivă şi de starea de sănătate fizică şi psihică a părintelui;
– are legătură cu modul de gestionare a stresului, capacitatea de amânare, de a putea trece peste propriile griji şi temeri, pentru a putea râde şi glumi cu copilul, împărtăşind cu acesta bucuria de a trăi;
– „se spune că darul cel mai de preţ pe care i-l poate face o mamă copilului ei este bucuria de a trăi. Doar o mamă care trăieşte această bucurie i-o poate dărui şi copilului” (Muntean, 2009, pg. 423);
8. capacitatea de a-i trasa limite copilului, pentru a-l responsabiliza (este una dintre cele mai dificile funcţii parentale):
– copilul are nevoie de imaginea unor părinţi iubitori, fermi şi flexibili în acelaşi timp, care să fie cât se poate de consecvenţi;
– rolul tatălui este deosebit de important, deoarece autoritatea parentală îi dă copilului atât starea de siguranţă, cât şi pregătirea pentru confruntarea cu societatea şi cu propriile dorinţe;
– părintele trebuie să traseze limite, sub forma unor reguli clare (valabile pentru toţi, în aceeaşi măsură), care să respecte autonomia şi individualitatea copilului, deoarece numai astfel începe formarea Eului viitorului adult;
– regulile îi vor fi explicate copilului pe înţelesul său şi nu vor fi impuse prin forţă, ci prin persuasiune şi sugestie (fermitatea îmbinată cu flexibilitatea), pentru a-l ajuta să le internalizeze, cu cât mai puţină suferinţă;
– părintele care abuzează de controlul psihologic şi care interzice prea mult, comite un abuz emoţional (îmbracă o mare varietate de forme – de la respingerea copilului şi până la exploatarea acestuia în folos propriu), care poate fi însoţit şi de abuz fizic;
– părintele care nu interzice aproape nimic copilului său, îi generează acestuia o imensă carenţă afectivă, deoarece, pe de-o parte, Eul nu se formează sau este foarte slab, iar pe de altă parte, un copil căruia i se îndeplinesc toate dorinţele, se va transforma într-un adult incapabil de a se bucura de viaţă;
– părintele care supraprotejează sau acordă libertate totală neresponsabilizându-l, îi limitează copilului său exact capacitatea de a fi liber şi independent ca adult, în acest tip de societate, în care capacitatea de acţiune şi autoreglare, reprezintă principalele modalităţi de integrare socială, în absenţa cărora este pusă în pericol însăşi capacitatea de supravieţuire;
– controlul psihologic generează abuz emoţional: „spusele comune în tradiţia noastră „nu te mai iubesc” sau „dacă mai plângi, plec fără tine” sunt abuzuri emoţionale majore, pe care copilul le trăieşte în sine, singur, căci nimeni nu îi spune că vorbele acestea nu sunt ameninţări reale. Abuzul emoţional este o atitudine parentală cronică, afectând şi împiedicând dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului” (Muntean, 2009, pg. 424).

din lucrarea de disertatie cu titlul “CONSECINŢE ALE STILURILOR PARENTAL-FAMILIALE
ÎN ADAPTAREA ADULTULUI LA SOCIALUL CONTEMPORAN”

psiholog clinician Alina Moise

Orice informatie din acest articol sau de pe acest blog poate fi folosita de oricine, cu mentionarea sursei!

Publicat în parerea psihologului | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

Psiholog la cresa

A trecut mai mult de un an de cand nu am mai scris pe blog. Intre timp am terminat masterul si de un an lucrez ca psiholog la o cresa. Si ca sa vedeti cum functioneaza lucrurile, cu mai bine de 5 luni inainte am inceput sa imi pregatesc lucrarea de disertatie cu titlul „CONSECINŢE ALE STILURILOR PARENTAL-FAMILIALE
ÎN ADAPTAREA ADULTULUI LA SOCIALUL CONTEMPORAN”. Cu sprijinul celei care mi-a coordonat lucrarea si care imi este si supervizor, doamna Lector.univ. dr. GABRIELA STOLTZ, am reusit sa realizez o lucrare de specialitate care, in primul rand imi este de folos in fiecare zi si de asemenea, a fost apreciata de comisie cu nota maxima.
Faptul ca am posibilitatea sa imi fac meseria de psiholog in beneficiul copiilor este o bucurie si o binecuvantare pentru care ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi!

Pentru cei care sunt parinti si nu numai, am sa postez pe blog incepand de azi, parti din aceasta lucrare si mai apoi si alte articole, utile pentru cei care doresc sa creasca niste copii cu mai multe sanse de adaptare la societatea in care traim.

ARGUMENT

„Parentajul reuşit este esenţial pentru sănătatea mentală a generaţiei viitoare”
John Bowlby
Am ales această temă pentru lucrarea mea de disertaţie, deoarece am constatat în activitatea mea personală şi profesională, că multe persoane cu care am interacţionat sau am lucrat, prieteni şi apropiaţi, s-au confruntat cu situaţii stresante care, deşi nu reprezentau cum se zice „un capăt de ţară”, totuşi i-au incapacitat pentru perioade mai mici sau mai mari. De asemenea, unii au prezentat simptomatologie de tip psihosomatic, iar alţii tulburări în zona afectivităţii, cu manifestări dezadaptative (în unele cazuri până la încetarea funcţionării în plan social). Cunoscându-le la marea majoritate „istoria vieţii”, mi-am dat seama că vulnerabilitatea lor la stres sau în cazul situaţiilor traumatizante este generată de problemele sau traumele cu care s-au confruntat în copilărie, în propriile familii. Dar, acesta este doar un aspect al problemei, deoarece, o mare parte dintre ei au avut o bună funcţionare la nivel social până la un anumit moment dat. Problemele majore au apărut brusc sau treptat, după 1990. De aceea, am să tratez pe larg în această lucrare şi problema socialului contemporan, generator de frustrări, dezechilibre şi chiar traume majore.
Am considerat că este necesar să mă raportez la stilurile parental-familiale, deoarece acesta este punctul de pornire pentru orice individ, precum şi legătura dintre acesta şi mediul social.Familia este un factor de echilibru sau de dezechilibru pentru noi toţi, în funcţie de siguranţa, stabilitatea şi valorile pe care ni le transmite, încă din primii ani de viaţă. consideră că. Stilul parental-familial reprezintă ansamblul comportamentelor şi emoţiilor care definesc modul în care părinţii abordează relaţia cu copilul lor şi poate fi adaptativ sau dezadaptativ, cu un impact important asupra formării personalităţii viitorului adult. În această lucrare mă voi referi la trei stiluri parental-familiale disfuncţionale: stilul autoritar-traumatic, stilul supraprotectiv şi stilul neimplicat-neglijent, ilustrate prin 5 studii de caz.
Stilul parental determină tiparul de ataşament, iar relaţiile de ataşament stau la baza existenţei umane, reprezentând şi o premisă a sănătăţii emoţionale. Părintele teoriei ataşamentului, John Bowlby spune că „există dovezi solide care susţin faptul că modul în care se organizează comportamentul de ataşament al unui individ depinde în mare măsură de tipurile de experienţă pe care le are în cadrul familiei de origine” (Bowlby, 2011, pg.29). Există două tipare majore de ataşament: sigur şi nesigur, care generează stiluri de ataşament: de siguranţă, evitant şi ambivalent. Conturarea stilului de ataşament se realizează prin interacţiunea dintre temperamentul individului – stilul parental şi crizele primelor două stadii de dezvoltare psihosocială.
Adulţii cu vulnerabilităţi se vor adapta mai greu sau chiar deloc la socialul contemporan, deoarece „persoana trăieşte în lume şi în sine prin Eul său (…) în lume poate avea succese sau insuccese, poate colabora anevoios cu aceasta sau intra în sciziune, ajungând la înstrăinare” (Alexandrescu, 1998, pg.122).
Sub influenţa pulsiunilor (instinctelor) care se regăsesc în inconştient, noi suntem nevoiţi să ne structurăm Eul si Supra Eul, în această societate, care ne cultivă şi ne exacerbează pulsiunile agresive şi sexuale. La început, părinţii (mai ales taţii) joacă într-un fel rolul Supra Eului (deţinătorul interdicţiei) şi în funcţie de atitudinea lor faţă de noi, bazele construcţiei Eului sunt durabile sau fragile. Dacă vom fi suprprotejaţi sau prea ţinuţi din scurt, ne vom trezi la un moment dat, că avem un Eu slab, personalitatea nu se formează pe baze corecte, cu tendinţa de a funcţiona la nivel preponderent inconştient. Şi asta deoarece, mecanismele de apărare ale Eului se află în inconştientul nostru (negarea, refularea, proiecţia etc) iar Eul si Supra Eul işi au baza energetică tot în inconştient. De reţinut este faptul că, existenţa acestor mecanisme de apărare este normală, dar atunci când funcţionăm exclusiv pe baza lor, Eul nostru slăbeşte din ce în ce mai mult, pentru că ele sunt centrate pe a ascunde şi a fugi, nicidecum pe a înfrunta/a te confrunta cu situaţia, iar dacă iniţial tensiunea psihică scade, pe termen lung se acumulează din ceîin ce mai multe tensiuni şi frustrări, despre care nici măcar nu avem cum să fim conştienţi.
Deoarece mă refer la socialul contemporan este necesar să dau câteva explicaţii, deoarece societatea românească are foarte multe dezechilibre, atât la nivel social, cât şi la nivelul trăirilor sufleteşti.
De aceea este necesar să vedem în ce stare se află sufletul romanesc, adică starea naţiunii române în ansamblul său (fiinţei naţionale) şi a indivizilor care o compun, în particular. Şi trebuie pornit de la faptul că, timp de 45 de ani, individul a fost total desconsiderat şi depersonalizat, într-o masă amorfă, care nu putea fi definită ca mulţime, dar care a avut o zvâcnire in 89-90. Acest fapt a speriat şi a generat o reacţie extrem de dură, deopotrivă la adresa mulţimii dar şi a individului. Mulţimile au fost dispersate, fărâmiţate şi desconsiderate, iar individul a fost împins către însingurare, alienare, frică, ură, depresie şi disperare.
Pe acest fond viciat al socialului contemporan, ambianţa familială are de suferit, generând carenţe afective, abuzuri fizice şi emoţionale. Sursele carenţei afective sunt: insuficienta interacţiune cu copilul; mamă imprevizibilă cu comportament haotic; discontinuitatea legăturilor cu părinţii (în situaţiile tot mai dese în care unul sau chiar ambii părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate). Copilul va fi astfel neinvestit cu o identitate distinctă, ca adult se va devaloriza pe sine, trăind o angoasă de abandon permanentă sau se va maturiza forţat, pentru a-şi putea purta de grijă (Rădulescu, Dâmboeanu, 2010). Atunci când copilul este separat de părinţi, mai ales de mamă, după primul an de viaţă şi persistă această situaţie timp de 3 ani, efectele vor fi ireversibile – probleme de limbaj, de comunicare, de abstractizare, la care se adaugă imposibilitatea sau greutatea de a lega ataşamente interpersonale profunde şi durabile (Marcelli, 2003).
Tipurile de abuzuri asupra copilului”rele tratamente în familie: violenţă fizică, ignorare, izolare, deficienţe de îngrijire, neglijenţă (nesatisfacerea nevoilor fiziologice şi afective, lipsa de protecţie în faţa pericolelor) cruzimea mentală (cerinţe excesive, pedepse contradictorii, expunerea frecventă a unui minor la situaţii al căror efect emoţional depăşeşte capacităţile sale de integrare psihologică: umilinţe, ameninţări, marginalizare, devalorizare sistematică etc) (…) traumatizarea copilului este în acelaşi timp fizică şi psihologică, deoarece, confruntat cu intensitatea agresiunii este conştient că nu poate răspunde şi nici nu poate fugi. El trăieşte o stare de teroare şi este dezorientat de faptul că părinţii lui privesc cu uşurinţă şi satisfacţie agresiunea. În consecinţă, copilul se poate transforma pe termen lung din victimă în agresor. (…) Abuzul emoţional – o acţiune cronică a părinţilor sau a altor persoane implicate în îngrijirea copilului, care dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a acestuia; un comportament intenţionat al unui adult care jigneşte, batjocoreşte, ironizează, devalorizează sau umileşte copilul în momente semnificative, afectându-i imaginea de sine şi echilibrul psihic. (…) Copilul abuzat emoţional simte că nu este dorit, iubit şi trăieşte teroarea izolării, a respingerii, a refuzului de afi recunoscut ca o entitate distinctă, suportând şi agresivitatea verbală şi chiar fizică a adulţilor care ar trebui să-i asigure un mediu sigur de dezvoltare. În consecinţă, copilul va dezvolta sentimente de neîncredere, ostilitate, inhibiţie socială şi dificultăţi de adaptare. Abuzul afectează felul în care copilul percepe şi înţelege lumea pe care o va considera ca ostilă, periculoasă” (Rădulescu, Dâmboeanu, 2010, pg.20,21,24).
Într-un studiu la nivel naţional din 2002 despre copilul abuzat şi neglijat în România au fost publicate următoarele date (reprezentând însă doar partea vizibilă, deoarece experţii apreciază că 80% dintre abuzuri nu sunt cunoscute de către autorităţi):
• 47% dintre părinţi folosesc în mod frecvent bătaia ca modalitate de pedepsire a copiilor;
• 45,8% îşi neglijează fizic copiii;
• 43,6% îşi neglijează psihic copiii;
• 10% îşi abuzează sexual copiii.
Iată şi câteva dintre caracteristicile copiilor neglijaţi : foarte cuminţi, timizi, retraşi, nu încearcă niciodată să se afirme, preferă să se joace singuri, să stea singuri şi nu prea îşi fac prieteni, nesocializând (Schaffer, 2005). Iar abuzul emoţional (din care face parte şi supraprotecţia) are drept consecinţă incapacitatea copilului de a se juca sau de a se exprima prin joc (Rădulescu, Dâmboeanu, 2010), ceea ce conduce la probleme de dezvoltare, deoarece este ştiut faptul că în copilărie ne formăm majoritatea abilităţilor prin joc. Iar acolo unde nu există joc, mai mult ca sigur există şoc, traume şi multă suderinţă, atât pentru copii, cât şi pentru adulţi.
Premisele teoretice ale cercetării:
– un stil parental-familial disfuncţional, combinat cu un stil de ataşament insecurizant pot conduce la formarea unui Eu slab (prin folosirea permanentă a mecanismelor defensive), o stimă de sine scăzută (cu accentul pe trebuinţele şi nevoile bazale şi de securitate), imposibilitatea de a răspunde la întrebarea „cine sunt eu?”, şi la accentuarea unor trăsături de personalitate;
– accentuarea unor trăsături de personalitate poate genera: dificultăţi în relaţiile cu ceilalţi, în găsirea şi păstrarea unui loc de muncă, sensibilitate crescută la stres şi predispoziţie spre traume psihice, manifestări psihosomatice, lipsa motivaţiei, bucuriei de a trăi şi pierderea sensului vieţii.

psiholog clinician Alina Moise

Orice informatie din acest articol sau de pe acest blog poate fi folosita de oricine, cu mentionarea sursei!


 

Publicat în parerea psihologului | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

Stii sa te iubesti cu adevarat?

Intr-o zi am constatat ca nu stiam sa ma iubesc cu adevarat. Ma judecam pentru tot si toate, ma invinovateam pentru tot raul lumii, uneori ma si autopedepseam. Nu ma iertam, pentru ca nu stiam sa ma iubesc. Desi credeam ca iubesc viata, de fapt nu stiam sa o traiesc. Uitasem sa ma bucur de razele soarelui, de sunetul muzicii, de linistea muntilor… Treceam prin viata … asa ca intr-un iures… de fapt fugeam de viata insasi, fara sa stiu.

Intr-o zi am invatat sa-i iert pe toti, sa nu-i mai judec si sa-i accept exact asa cum sunt, chiar daca nu pot fi de acord cu ei. Si atunci am constientizat ca eu eram in dezacord cu mine, de multe ori. Si am invatat sa ma iert, judecandu-ma doar pentru faptele mele, iertandu-ma pentru ele, ca sa nu le mai repet ! M-am acceptat exact asa cum sunt, spre a ma schimba in fiecare zi, evoluand!

Intr-o zi iuresul s-a oprit. Eu sunt in acord cu mine si nu mai fug de viata – o traiesc! Ma bucur de cele mai simple lucruri si ma simt bine. Am invatat sa ma iubesc cu adevarat!

Am constatat, ca psiholog, ca principala sursa a durerii si suferintei se regaseste in neiertarea si in neiubirea de sine. Si in niciun caz nu ma refer aici la iubirea narcisica, egotica. Aceea nu e iubire, ci anti-iubire!

Sfatul meu, pentru voi toti este atat de simplu, dar nu usor de realizat, recunosc asta, din propria mea evolutie: iertati-va si iubiti-va! si veti incepe sa traiti cu adevarat!

Este nevoie de multa credinta si de si mai multa vointa, combinata cu perseverenta. Modalitatea de realizare se poate gasi pe calea meditatiei. Eu asa am reusit. Am mai scris despre experienta mea legata de meditatie si promit ca am sa mai scriu, deoarece chiar si pe aceasta cale exista posibilitatea de a gresi sau a te rataci. Dar niciodata nu te poti pierde si aceasta este partea care confera siguranta! Dar mai multe despre meditatie zilele urmatoare.

psiholog clinician Alina Moise

Deoarece cuvintele mele pot sa fie sarace, am gasit un poem care va vorbeste mult mai bine decat mine despre iubirea de sine: „When I loved myself enough” de Kim & Alison McMillen

”În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.

 

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.

 

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.

 

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.

 

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.

 

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.

 

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.

 

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numeste … Plenitudine.

 

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.”

Publicat în ajutor pentru suflet, dezvoltare personala | Etichetat , , , , , | 1 comentariu

Hai sa dam mana cu mana!

hora-uniriiAzi e ziua unirii – unirea cea mica asa cum i s-a mai spus, dar reprezinta de fapt ziua de nastere a Romaniei – 24 ianuarie 1859.  Am recitit Hora Unirii de Vasile Alecsandri si va indemn si pe voi sa o faceti.

Si hai sa dam cu adevarat mana cu mana! Ce-i cu inima romana? E o inima care sangereaza din suferinta pamantului acesta bun, roditor si frumos, atat de incercat. Si din suferinta oamenilor care locuiesc acest pamant si a celor care s-au imprastiat in cele patru vanturi. Sangereaza inima asta romana din cauza dusmaniei din tara, a lipsei de unire si solidaritate si de multe altele.

Asa ca va rog sa recititi Hora Unirii cu sufletul, iar cei care puteti sa o cantati si sa o si jucati, la propriu si la figurat. Pentru ca avem nevoie si de Hora si de Unire. Hora inseamna bucurie si unitate in acelasi timp. Bucurie si unitate – in suflet, in familie,in tara, in lume.

Hora Unirii

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

Vasile Alecsandri 1857

 

La Multi Ani, Romania! La multi ani, romani! hai sa dam cu adevarat mana cu mana!

Alina Moise      

Publicat în te iubesc Romania! | Etichetat , , , | 2 comentarii

Libertatea unui om demn

Adrian NastaseAstăzi, în Ziua Sfântă de Crăciun, în tradiţia noastră, familiile se adună spre a se bucura împreună de Naşterea Mântuitorului. Eu sunt dintre norocoşii care se bucură de această zi frumoasă împreună cu cei dragi. Dar sunt din păcate destui oameni care nu se pot bucura pe deplin de aceasată zi, din cauza singurătăţii sau izolării generate de societatea nedreaptă în care trăim. De aceea, gândurile mele se îndreaptă către toţi cei care astăzi nu sunt alături de cei dragi, din diverse motive. Şi către singurul deţinut politic din România anului 2012, domnul Adrian Năstase.

Libertatea este o stare de spirit, o trăsătură a oamenilor tari. Libertatea nu îţi poate fi luată cu adevărat decât dacă îţi pierzi demnitatea! Am învăţat asta de la Adrian Năstase.

Libertatea presupune a fi tu însuţi, indiferent de situaţie şi am constatat că, uneori, pentru a-şi putea păstra libertatea, un om demn acceptă chiar şi izolarea, în cazul de faţă încarcerarea, pe motive politice – injuste, nedreprte şi mai ales ilegale. Iar încarcerarea i se trage tocmai de la demnitatea pe care a afirmat-o întotdeauna, atât în nume personal, cât şi în numele României, ca om de stat.

Adrian Năstase a fost deseori pe nedrept etichetat ca arogant (chiar şi eu am picat în plasa asta), deoarece demnitatea poate fi confundată cu aroganţa, într-o societate în care demnitatea e floare rară.

Demnitatea înseamnă mândrie afirmată, exteriorizată, ca dovadă a faptului că omul există, trăieşte, învaţă, evoluează, contribuie cu ceva la ceea ce ar trebui să fie starea de bine general.

A fi un om demn, presupune a-ţi valorifica toate potenţialităţile fiinţei tale, spre a trăi bucuria împărtăşirii cu ceilalţi, fără de care nu există împlinire adevărată. Demnitatea se exercită de către un om bine pregătit în domeniul său de expertiză, independent, cu libertate de conştiinţă.

Demnitatea este la fel de bine explicată prin exemplul personal oferit de către un foarte bun agricultor, de un foarte bun inginer, de un foarte bun profesor, dar şi de un foarte bun diplomat, politician şi om de stat.

A fi un foarte bun om de stat este cel mai greu, deoarece nu ţine doar de calităţile personale. În primul rând trebuie să ai un stat – cu atributele: naţional, independent şi suveran – nu doar pe hârtie! şi să nu fii împiedicat de sistem!

Adrian Năstase a îndeplinit toate condiţiile personale pentru a fi un bun om de stat, dar din păcate, sistemul deja hotărâse ca statele naţionale să dispară.

Adrian Năstase şi-a dorit o Românie liberă şi demnă şi pentru asta plăteşte cu propria libertate – de mişcare. Şi-a păstrat libertatea de conştiinţă şi demnitatea – pentru asta are respectul meu!

Vă mulţumesc domnule Adrian Năstase pentru colindul de libertate şi demnitate, vă doresc să ajungeţi cât mai repede alături de cei dragi. Crăciun Luminat!

 

Alina Moise

Publicat în exemplul personal | Etichetat , , , , | 2 comentarii

Sarbatori cu Bucurie, tuturor

Nasterea DomnuluiSe apropie Crăciunul cu paşi repezi. Pe cine aşteptăm noi? Vă rog să nu îmi răspundeţi că îl aşteptăm pe Moş Crăciun. Eu şi mulţi alţii îl aşteptăm pe Iisus Christos! Moş Crăciun este o invenţie a sistemului – o păcăleală. Întotdeauna sistemul înlocuieşte un simbol real cu unul imaginar, aşa-zis „magic”, pentru a ne „ajuta” să nu trăim prezentul, adică în momentul Acum. Aşteptându-l pe Moş Crăciun, de fapt nu trăim sau în cel mai bun caz trăim într-o iluzie (nu degeaba unii pretind că trăim într-o hologramă). Şi asta, deoarece nu avem cum să trăim momentul în care „Moşul” cică „vine” cu sania lui trasă de „renii zburători” (mai ales de ăla cu nasul roşu ca de beţiv sau ca girofarul ambulanţei) şi „intră pe coş” să ne lase „un cadou” din sacul lui cel plin cu „daruri” pentru mici şi mari (minciunele). Pe care coş? Coşul de la calorifer sau de la şemineul de decor?

De fapt, noi avem de ce să îl aşteptăm pe Iisus, deoarece în fiecare an, de Crăciun, apare oportunitatea de a trăi prin intermediul lui Acum, momentul Naşterii Sale, de acum mai bine de 2000 de ani. Naşterea lui Iisus este un fapt real! (bine documentat religios dar şi de către istorici). Şi orice fapt real este înregistrat energetic (în cronica akasha, memoria cosmică), are o amprentă unică, o vibraţie specifică.

Deci, orice fapt petrecut,  se află stocat în „baza de date” a Universului, a Creaţiei Divine. Pentru cei care nu pot înţelege lumea decât la modul concret, am să explic astfel:

–         putem trăi momentul naşterii lui Iisus în Acum, accesând „baza de date”, care vă anunţ că este „free” (la liber pentru download) şi permanent „on line”;

–         iar pe 25 decembrie (în fiecare an), pentru cei fără „conexiune la internetul Divin”, li se pune la dispoziţie un DVD cu „filmul” Naşterii (la pachet cu un DVD player portabil, televizor 3D, inclusiv ochelarii din dotare).

Chiar nu glumesc, să ştiţi! Oricine poate trăi pe 25 decembrie, de Crăciun, în momentul Acum, Naşterea Domnului nostru Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu – pentru noi creştinii sau a Maestrului Spiritual Iisus, cum Îl numesc necreştinii.

E vremea colindelor, iar un vechi coliund românesc spune aşa „Fecioara Maria Naşte pe Mesia – care Bucurie şi la voi să fie! După cum vedeţi, spiritualitatea noastră ancestrală ne vorbeşte despre momentul Acum – „Fecioara Maria Naşte – îl naşte Acum, nu l-a născut! Iar Iisus, Mesia este însăşi Bucuria, care ne este menită tururor (prin întărirea „să fie”, echivalentul lui „am zis”!).

Despre Bucurie este vorba, dragii mei! Întotdeauna, fiiind în Acum, Bucuria este simţită şi trăită. Doar fiind în Acum, alegem să ne trăim Viaţa cu Bucurie în suflet şi în simţiri (fiinţă).

Craciun Luminat! si sarbatori cu Bucurie, tuturor!

Alina Moise

Publicat în Sarbatori fericite | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

21.12.2012 – un nou început (7)

Noul PamantReiau explicaţiile din articolul anterior, despre dimensiunea spaţiului, tot o convenţie a noastră cu noi înşine, pentru a ne putea delimita, individualiza (şi de prea multe ori pentru a ne separa).

Fiecare se percepe pe sine în siguranţă într-un spaţiu propriu, bine delimitat, începând cu propriul corp şi continuând cu nevoia de identitate în general. Apoi apare nevoia de lucruri, de proprietăţi, de identitate socială.

Dar doar noi, oamenii, avem nevoie de spaţiu, nu şi Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu are toate „spaţiile” în acelaşi „timp”!

Totul este energie, totul se manifestă, se află în mişcare, în perpetuă schimbare, transformare, evoluţie – deoarece totul este Viaţă!

Deşi nouă ne este foarte greu să concepem, în acelaşi „timp” şi în acelaşi „spaţiu” se desfăşoară Totul, dar în diverse dimensiuni. Putem să folosim diverşi termeni pentru a înţelege mai bine ce e cu aceste dimensiuni şi le putem numi epoci, lumi, dimensiuni paralele, tipuri de vibraţie (în 3D – cea în care trăim acum cea mai mare parte dintre noi, în 4D – cea în care se spune că va trece Pământul începând de mâine, 5 D, etc).

Pământul este doar una dintre planetele din Univers. O lume dintr-o mulţime de lumi, pe care noi nu am reuşit să le percepem cu tehnologia actuală. Dar nu uitaţi că, în conformitate cu standardul nostru de timp, nu chiar demult, strămoşii noştri (ai umanităţii în general) erau convinşi că Soarele se învârte în jurul Pământului şi oricine îşi exprima o altă părere putea să fie ars pe rug.

Iar din lumea asta a noastră, noi percepem doar o singură dimensiune, bine ancorată în timp şi spaţiu. Când, de fapt, există o imensitate de dimensiuni paralele. Şi ca să puteţi înţelege, am să explic astfel:

–         în fiecare moment în care noi luăm o anumită decizie de viaţă, se mai formează încă o dimensiune paralelă, în care alter-egoul nostru trăieşte opusul deciziei adoptate în această dimensiune.

–         ştiu că este greu de imaginat, dar încercaţi să vă amintiţi unele vise, în care părea să fie ceva din realitate, dar cumva diferit.

Am să merg mai departe cu explicaţiile, pornind de la fiinţa din interiorul fiecăruia dintre noi. De fapt, ea este doar unul din aspectele Fiinţei care face parte din Creaţia originară – din momentul în care Dumnezeu a creat Viaţa, Fiinţele.

Aşa cum am mai spus, unele Fiinţe au ales să experimenteze opusul Luminii, întunericul. Şi aşa a apărut dualitatea: Bine/rău; Iubire/ură; Bucurie/tristeţe, etc. Alte Fiinţe au rămas alături de Dumnezeu, sub formă de Îngeri şi Arhangheli (pe pagina de Credinţă şi Spiritualitate găsiţi mai multe amănunte).

Dar cele mai multe Fiinţe au ales să se răspândească în Univers, pe diverse planete, peste tot unde deja întunericul începuse să îşi facă de cap, pentru a ajuta la restaurarea Luminii.

Dintre aceste Fiinţe s-au desprins două grupuri:

–         Fiinţele din primul grup au mers către planetele care erau deja ocupate de „îngerii căzuţi” şi au devenit protectoarele acestora; Pământul o are pe Mama Pământ (Geea sau Gheea);

–         Fiinţele din al doilea grup s-au „clonat”, s-au multiplicat, pentru a experimenta viaţa în dualitate, în toate lumile (planetele), în toate timpurile (pe axa: trecut-prezent-viitor), în toate dimensiunile paralele şi de vibraţie energetică (de la 1D, la 12D).

Iată de ce, fiinţa din interiorul nostru este doar un aspect al Fiinţei originare. De aceea uneori avem vise ciudate – cu alte lumi, spaţii, dimensiuni; cu extratereştrii sau fiinţe magice etc.

Universul este guvernat de Legile Divine, care au fost încălcate în mod repetat de către „îngerii căzuţi” şi de către fiinţele create de ei. Dumnezeu a dat diverse Dispense Divine pentru a permite atât celor întunecaţi, cât şi celor contaminaţi de întuneric să revină spre Lumină, dar a păstrat intactă prima Lege – cea a Liberului Arbitru. Ca o Dispensă Divină au apărut principiul reîncarnării şi Legile Karmice (cauză-efect).

Aşa cum am mai explicat, fiinţa vine la întrupare cu un suflet al prezentei reîncarnări. Pentru a se proteja pe ea şi pe suflet, fiinţa generează Sinele, iar Sinele se înveleşte cu Eul (conexiunea sa cu exteriorul, prin intermediul conştienţei) şi generează supra-eul moral, ca gardian al sufletului, cu care comunică prin intermediul conştiinţei. Iar Eul, cum am mai spus, îl generează pe ego – masca socială, pentru a-l folosi pe post de interfaţă cu realitatea.

În tot acest joc, se pot imagina doar două tipuri de final: – câştigă Eul sau ego; fiinţa sau sistemul:

–         dacă Eul e puternic, va reuşi să ţină ego sub control, pentru ca acesta să reprezinte doar interfaţa cu sistemul social, generat de forţele întunericului; Eul puternic va putea astfel să pornească în călătoria sa spirituală spre centrul Sinelui, prin intermediul sufletului, la întâlnirea cu fiinţa protejată de Lumina Divină. Prin contopirea Eului cu sufletul şi cu fiinţa, moartea este anulată – creşte nivelul de vibraţie energetică şi fiinţa accede într-o nouă dimensiune (un D superior celui în care se afla la prezenta încarnare).

–         dacă Eul e slab, ego preia controlul, iar primul distrus este chiar Eul, urmează Sinele şi sufletul, care sunt invadate de întuneric, iar atunci fiinţa se retrage din ce în ce mai mult spre firicelul de Lumină care o leagă de Divinitate, până când pleacă definitiv din această încarnare; în urma sa rămâne doar trupul, o carcasă golită de suflet, locuită doar de egoul copleşit de întuneric. Iar fiinţa cade pe un nivel inferior de vibraţie (un D inferior celui cu care a venit la încarnare) şi va face un nou contract de reîncarnare, în speranţa că data viitoare va reuşi să îşi formeze un eu puternic. Toate fiinţele primesc şanse infinite! Dar pentru ego, cel rămas întrupat în absenţa sufletului şi a fiinţei, moartea trupului reprezintă şi moartea sa, cât se poate de reală şi de definitivă!

Atunci, când să mă exprim astfel, cel puţin jumătate plus unul din aspectele (clonele) unei Fiinţe ating un anumit nivel de vibraţie, să spunem de exemplu 4D, Fiinţa în totalitatea şi integralitatea sa trece în 4D (împreună cu toate aspectele/clonele sale) şi atunci se mută pe o planetă, unde Fiinţa care a ales să fie acea planetă, vibrează şi ea în 4D.

Se spune că Pământul, prin intermediul Fiinţei care poartă numele de Mama Pământ (Geea sau Gheea), va atinge 4D pe 21 decembrie 2012, adică în mai puţin de o oră.

Eu cred în acest „scenariu”, care nu este SF şi simt că toate fiinţele care au atins deja sau sunt pe cale să atingă nivelul de vibraţie 4D, vor începe să trăiască un nou început pe Noul Pământ. Făcând parte dintre aceste fiinţe, vom „vedea” altfel realitatea, simţind şi trăind altfel, pe principiul momentului Acum, al iubirii necondiţionate, însoţite de Bucurie.

Fiinţele care vor vibra în continuare în 3D nu vor „vedea” nimic, dar au şansa să-i simtă pe ceilalţi, până la finalul acestei reîncarnări, ceea ce îi va ajuta în propria evoluţie spirituală.

Totul ţine de alegere, deoarece, cum am mai spus, prima Lege Divină este cea a Liberului Arbitru. Îmi doresc enorm de mult ca alegerea cât mai multor fiinţe să se îndrepte către o Viaţă trăită în Lumină, Libertate (cu asumarea responsabilităţilor care decurg din ea), independenţă, iubire necondiţionată şi Bucurie.

Sper că m-am făcut înţeleasă. Mâine nu se sfârşeşte lumea, ci începe una nouă pentru noi toţi, pe Noul Pământ. Unii o vom simţi, trăi şi vedea, iar alţii vor avea şansa să o simtă prin intermediul nostru (pe principiul exemplului personal).

Vă doresc tuturor Linişte, Lumină, Cunoaştere, Iubire, Compasiune, Iertare, Bucurie şi mă rog lui Dumnezeu, la fel ca în fiecare zi, să ne ajute pe toţi oamenii de pe Pământ să ne atingem Binele nostru cel mai înalt, în conformitate cu Liberul Arbitru şi linia de viaţă proprie. Îţi mulţumesc Doamne pentru absolut tot! Amin!

 

fiinţa care poartă numele Alina Moise

Iisus

Publicat în 2012, ajutor pentru suflet | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu